Iubirea este otravă acidă!!!!!!!!

Am avut o revelație foarte tristă în ultimele zile. Oamenilor le este frică să trăiască. Mi s-a părut atât de trist acest  lucru. Totul a plecat de la o afirmație venită din gura unui bărbat pe care l-am cunoscut deunăzi.   Afirmația suna așa: iubirea este otravă acidă. Era să scap volanul din mâna la auzul acestor cuvinte. Însă cuvintele lui au declanșat o furtună întreagă în capul meu. Am mers din gând în gând, iar concluzia a fost asta: ne este frică de viață. Pentru că viața însemnă iubire!

De ce ne este frică să iubim? Pentru că ne este frică de suferință. Iar slalomul nostru în încercarea de a evita suferința ne paralizează viața. Și uite așa, trece ea pe lângă noi zi de zi. Ne ducem existența în așteptarea momentului ideal, a sincronicitații perfecte, a momentul în care poți să ai certitudinea că totul va fi ca la carte. Zilele trec într-o rutină ucigașă, același automatisme în fiecare zi. Alergăm să câștigăm banii pentru traiul nostru, dar uităm de fapt ce înseamna a trăi.

A trăi înseamnă bucurie. Bucuria lucrurilor simple, mărunte, banale. Pentru că ele fac imaginea întregului. Iar pentru ele nu e nevoie să ai un cont gras în bancă. Nici o stivă de bani sub saltea.Singurul lucru de care ai nevoie e să iubești. TOTUL!  Nu mă refer aici la Eros pentru că acolo e nevoie de doi! Nici măcar la Agape. Pentru că ascultând toate teoriile psihopupu despre ce înseamnă acest Agape, nu faci altceva decât să te complexezi, să te simți un nevolnic, care nu va reuși să se ridice niciodată la asemenea înălțimi Divino-Cristico-transcendentale.  Mă refer la iubi cu bucuria vieții. Trăirea clipei prezente. Nu știu cum să numesc această iubire. E ceva atât de banal, atât de la îndemână, încât nu știu dacă cineva i-a dat un nume.

Da știu… sună ca o teorie învățată din cărțile lui Eckart Tolle. Pâna la un punct chiar este. Și nu doar de la el, ci de la mai mulți înțelepți. Dar până nu aduci această bucurie în viețuire, rămâne doar ceva abstract , un gând ascuns undeva într-un ungher al minții tale. O spun din experiență. Așa a stat la mine ani de zile. Schimbarea a fost lentă, uneori grea, uneori foarte grea. Dar nu imposibilă.

De unde începe? Nici asta nu aș putea să o spun cu precizie. Dar cred că de la zâmbet. Să înveți să zâmbești LUMII!. Să înveți să-ți zâmbești ție. Dimineața în oglindă. Vei vedea, chipul tău are altă strălucire. Ochii tăi prind viață. Apoi scoate zâmbetul în stradă. Chiar dacă unii te vor cataloga “ dus cu pluta”.  E problema lor. Ai curajul să îi șochezi cu zâmbetul tău!

Apoi mergi mai departe către următorul pas. Nu te mai lua așa de “ în serios”. Stai calm. Nu ești tu buricul pământului. Ești doar un fir de praf în acest gigantic Univers. Azi ești aici, iar în următoarea secundă s-ar putea să nu mai fii. Aici. Vei fi cu siguranță altundeva… dar nu aici, cu cei pe care îi iubești. Învață să râzi în sinea ta de “prostiile” pe care le faci. Acceptă ca ești perfect în imperfecțiunea ta. Acceptă că poți fi lumină dar la fel de bine poți fi și întuneric. Nu e nimic rău în asta. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești nevolnic, că poți avea mici răutăți, că există oameni care nu îți sunt pe plac sau care nu te plac la rândul lor. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești trist, morocănos, ursuz, prost dispus, că ai nevoie să fii singur, că plângi, că râzi prea tare. Sau se poate întâmpla să fii nepoliticos, să te cerți, să înjuri în surdină. Toate astea la un loc ești TU! Acceptă-te!

Apoi cel mai greu lucru (cel putin pentru mine așa a fost) e să te debarasezi de nevoia de a controla totul. E imposibil să deții controlul! Oamenii care sunt “freack control” ( adică obsedați de control) sunt cei care se îmbolnăvesc cel mai repede. Pentru că acea energie pușcă peste tot în corpul lor fizic. Nu sunt altceva decât semnale care vin să-ți spună: lasă viața să curgă. Ia-o mai lejer. Nu-l fă pe Sefu’ să râdă de planurile tale, are alte treburi mai importante de făcut.

Dacă ai reușit toate astea, restul e floare la ureche. Mai ai de învățat doar câteva mărunțișuri. Înșiruirea lor e aleatorie, cum îmi vin în minte. Acceptă că ești “iubibil”,  primește iubirea celor din jurul tău chiar dacă ea nu corespunde standardelor pe care le-ai trasat tu despre ce înseamna a iubi. Acceptă că suntem diferiți, dar în asta stă frumusețea vieții. Identifici lucrurile care îți aduc bucurie și fă-le loc în viața ta. Caută în adâncul tău creativitatea și scoate-o la lumină, manifest-o fără frica de a deveni penibil. Cântă, desenează, pictează, dansează.  Gătește mâncăruri simple pentru tine și cei pe care îi iubești. Îmbrățișează, mângâie, ține de mână pe cineva, nu-ți fie frica să te lași atins. Atingerea dintre doi oameni e sacră, nu e nimic rușinos în ea. Sărută de câte ori ai ocazia. Fă dragoste de câte ori ai ocazia.  Fă plimbări lungi în natură. Îmbrățișează un copac. Minunează-te de măreția naturii. Citește o carte bună. Mergi la cinema să vezi un film ( obligatoriu pop corn și Cola, hi hi hi).  Mergi la un spectacol de teatru, opera sau muzică clasică. Cumpără-ți mici cadouri – le meriți. Învață ceva nou în fiecare zi. Fă mișcare pentru că e egal sănătate. Cunoaște oameni noi. Fă-ți prieteni. Râzi cu ei din toată inima. Ascultă muzica ce-ți place. Muncește cu pasiune. Fă-ți un Bucket list cu toate lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Dă-le curs, rând pe rând.

 Dacă pui toate astea cap la cap, obții ceea ce se numește viață. Pune iubire în toate aceste acțiuni ! Iubirea nu e otravă acidă! E bucuria vieții! E ingredientul pricipal. Fără de care VIAȚA, într-adevăr este toxică și acidă!

                                             Vă iubesc!

Iubirea egotica si cea conștientă

Să iasă să se mute

Sub pământ să se ducă

Unde cocoşul nu cânta,

Unde securea nu taie

În păduri

Pe sub buturi.

Când am deschis ochii se crăpa de ziuă. Luna plină începea să pălească în înaltul cerului, luându-l cu el pe Zburătorul ce încerca să-mi tulbure somnul. Am primit aseară o provocare. Să îndrăznesc să scriu despre dragoste. Întrebarea ce-mi răsună în urechi era: despre care? Cea reală, pe care o trăim marea majoritate a muritorilor de rând sau despre cea ce ar trebui să fie ea în formă ei de manifestare cea mai pură. Adică iubirea conştientă, lipsită de trăirile egoului, de dorinţa de a pune stăpânire pe sufletul celuilalt, de a face din el o formă de proprietate personală.

Prima formă de dragoste -  in opinia mea - trăită de majoritatea dintre noi (cea pe care OMS-ul a catalogat-o drept o formă de boală) este aceea împovărată de tipare de reacţie, care ne împiedică să ne deschidem către iubire şi viaţa. De cele mai multe ori o aseamăn cu o bătălie, în care cele două părţi implicate, aduc pe câmpul de luptă mecanismele defensive, menite să ne apere de dureri imaginare, suferinţe iluzorii. E formă de iubire presărată de trăiri egotice, nevoie de control. De multe ori găsesc o similitudine între acest tip de dragoste şi o vestă de salvare care are rolul de a ne alunga singurătatea. Este iubirea presărată de frici, demoni, cea care ne determină să ne blindăm cu armuri, să ne ascundem după ziduri, să încercăm să părem altceva decât suntem în realitate. Este forma în care iubirea este egală cu suferinţă. Este o emoţie plină de paradoxuri: nevoia de a fi eu însumi şi dăruirea fără reţinere, dansul chinuitor  pe muchie de cuţit. Este forma în care aşteptam salvarea de la persoana iubită. Ea crează dependenţe ducând la sentimentul că suntem neajutoraţi şi în final torturaţi. Ea reactivează răni vechi din copilărie, acelea de a nu primi cea ce avem nevoie, determinânu-ne sa aruncăm în scenă armele manipulative, ne face să ne exprimăm în moduri neprietenoase. Aceste arme odată scoase la iveală nu fac altceva decât să îl îndepărteze pe partener.

Este formă de dragoste în care ne negăm nevoia de solitudine şi spaţiu, de libertate individuală ducând la o formă de sufocare lentă. Este formă de iubire în care încercam să-l transformăm pe cel de lângă noi într-o marionetă la care să-i tragem sforile după bunul nostru plac, să-l determinăm să danseze în funcţie de nevoile noastre, de dorinţele noastre.

Cealaltă formă de iubire, pe care o numesc iubire conştientă, este accea în care puterea iubirii se naşte din diferenţa dintre cele două sexe.O relaţie născuta dintr-o asemenea forma de iubire, ne ajută la depășirea dificultăților iscate,  este menită să ducă la o creştere a individului, nicidecum la o luptă permanentă. Este o relaţionare în care suntem pe deplin conştienţi că celălalt nu are menire de a ne aduce fericirea pe tavă. Este relaţie în care cei doi pot să se transforme în fluide capabile să aibă o curgere comună în ciuda diferenţelor dintre ei. E dragostea în care suntem pe deplin conştienţi că nu putem să îngrădim libertatea celuilalt, pentru că ea nu are nimic de a face cu spaţiul exterior, ea este o parte intrinsecă a fiecăruia, la care oricum noi  nu avem acces. Iubirea devine o oglindă pe care celălalt ne-o ţine în faţă şi care reflectă părţi esenţiale din sinele nostru, care pot să ne placă sau nu. Este trăirea în care suntem conştienţi că nimic din cea ce ar putea să ne pară ceva rău, nu-şi are sursa în afara noastră. Este zona în care suntem conştienţi de perfecţiunea noastră, că forţa e în interior, trebuie doar să o descoperim, iar partenerul poate să ne ajute în această muncă de descoperire până la un anumit punct de unde munca rămâne să o facem singuri. Este zona în care nu simţim nevoia să-l schimbăm pe cel de lângă noi, în care nu simţim nevoia să-i controlăm fiecare respiraţie, fiecare privire, fiecare gând. Din contră suntem capabili să lăsăm spaţiu,pentru că acesta permite trăirea mai profundă a intimităţii. Este forma în care suntem pe deplin conştienţi că suferinţa nu este ceva rău, că ea e parte din noi, nu avem decât să o trăim, apoi să mergem mai departe. Ştim că conflictele iscate ne ajută să intrăm în contact cu părţi lipsă din noi avem curajul să dansam pe muchie de cuţit, acceptând că de fapt tensiunea pe care uneori o resimţim ca incomodă, poate fi creativă.

Dragostea conştientă este aceea în care avem curajul să ne mişcăm într-o direcţie comună în respect reciproc, de pe poziţii de putere egale, fără să ne culpabilizăm pentru cea ce suntem de fapt. Este trăirea în care cei doi se ajută reciproc în descoperirea adevăratului lor sine, lăsând fricile la o parte, având curaj să devină vulnerabili.

Dragostea conştientă nu ar trebui să doară niciodată, pentru că ea vine din inimă nicidecum din zona ego-ului. Ea este cea care ne facem să creştem dincolo de noi înşine, ducându-ne într-o direcţie de comuniune cu partenerul și cu tot cea ce aparţine de acest Univers, pornind din bogăţia propriei fiinţe, trecând prin descoperirea că avem resurse infinite de dăruit.

Vă iubesc