Eternitate

Auzeam lemnele din șemineu trosnind și simțeam căldura focului pe față. Pluteam într-o lume în care realul se întrepătrundea cu o lume imaginară, una intangibilă, fără consistență fizică. Călătoream între cele doua lumi, pierzându-mă undeva la granița dintre ele. Ajungeau la mine acordurile unei muzici venite de undeva de departe. Notele muzicale se rostogoleau asemeni unei cascade de cristal, învăluind într-o atmosferă de magie trăirea. Fiecare acord amplifica emoția, până aproape de durere, oprindu-se la pragul sublimului.

Încercam să-mi găsesc granițele trupului să simt unde încep și unde mă termin. Nu începeam de nicăieri, eram doar spațiu fără limite. Un spațiu care simțea căldura binecuvântată a focului adus de Prometeu, cel care l-a furat de la zei ca să ni-l facă cadou noua muritorilor. Parcă era mâna lui, cea care mă mângâia pe chip, o mână fără consistență fizică.

Căldura se intensifica, dar de data asta venind de undeva din spatele meu.Atingerea  mâinii se transforma în pulsații ritmice în spatele meu, exact în zona inimii , percepeam încă o inimă .Era acolo în acel spațiu, în care îmi pierdusem corpul fizic, lipită de inima mea.Se armoniza cu pulsațiile inimii mele cele doua devenind una singură, se uneau cu fiecare respirație, se contopeau în profunzimea infinitului.  Percepeam acum doua suflete ce începeau să se întrepătrundă într-un dans cosmic, valsând în imensitate, plutind în lumina focului. Nu mai era nimic fizic acolo, lumea dispărea din jurul meu. Simțeam doar căldura venind din spate și dansul celor doua suflete, care cu fiecare respirație se transformau într-o monadă, până când toate diferențele au dispărut. Eram acum una cu celălalt suflet, simțeam doar în singură inima pulsând în spațiul imaterial din Oceanul Primordial. Nu mai erau diferențe, nimic ce să ne despartă, trăirea devenind un spațiu de iubire profundă. Eram în locul din care coborâm cu toții în întruchiparea fizică, eram întreagă – ea și el uniți într-o nuntă cosmică. Trăirea mă purta către limita paroxismului. În trup fizic e aproape insuportabilă intensitatea acelei stări de iubire. Acea iubire care nu vrea nimic, doar să fie, să te viețuiască, să te învețe că ești infinit, că nu ai nevoie de nimic, doar să respiri încet și să te bucuri. Că ești. În PACE. Viu. Ieșit din moara lui Kronos, din strânsoarea lumii fizice, ești doar infinit plutind în Oceanul Nemuririi, în Sacrul Vieții. Ai primit cadou darul vieții de la Univers, ca să poți simți toate astea.

Lumea fizică începea să-și facă simțită  prezența, simțeam lacrimi grase rostogolindu-se de pe chipul meu pe pernă. Ritmul celeilalte inimi revenea și devenea insuportabil. Era dureros să o simți din nou separată de tine. Intram într-un fel de fibrilație. Într-un picaj dureros m-am întors înapoi în corpul fizic urlând: MĂ OMORI!

Am tras aer adânc în piept ca și cum înainte uitasem să respir. Eram înapoi în cameră, în fața focului. Simțeam respirația lui în creștetul capului. Știind că poți iubi fără să ceri nimic în schimbul acelei iubiri. Că am coborât în lumea fizică  având acea sămânță adânc îngropată în sufletul meu. Și nu e nevoie să fac nimic cu ea. Absolut nimic. Eventual să mă bucur că mi-a fost hărăzit să o simt. În toată plenitudinea ei. Lecția iubirii fără atașamente. Mulțumesc că mi-a fost dat să înțeleg!

                                                Vă iubesc!

http://www.youtube.com/watch?v=paB-P07HpeI

  foto: deviantart amasarac

Iubirea este otravă acidă!!!!!!!!

Am avut o revelație foarte tristă în ultimele zile. Oamenilor le este frică să trăiască. Mi s-a părut atât de trist acest  lucru. Totul a plecat de la o afirmație venită din gura unui bărbat pe care l-am cunoscut deunăzi.   Afirmația suna așa: iubirea este otravă acidă. Era să scap volanul din mâna la auzul acestor cuvinte. Însă cuvintele lui au declanșat o furtună întreagă în capul meu. Am mers din gând în gând, iar concluzia a fost asta: ne este frică de viață. Pentru că viața însemnă iubire!

De ce ne este frică să iubim? Pentru că ne este frică de suferință. Iar slalomul nostru în încercarea de a evita suferința ne paralizează viața. Și uite așa, trece ea pe lângă noi zi de zi. Ne ducem existența în așteptarea momentului ideal, a sincronicitații perfecte, a momentul în care poți să ai certitudinea că totul va fi ca la carte. Zilele trec într-o rutină ucigașă, același automatisme în fiecare zi. Alergăm să câștigăm banii pentru traiul nostru, dar uităm de fapt ce înseamna a trăi.

A trăi înseamnă bucurie. Bucuria lucrurilor simple, mărunte, banale. Pentru că ele fac imaginea întregului. Iar pentru ele nu e nevoie să ai un cont gras în bancă. Nici o stivă de bani sub saltea.Singurul lucru de care ai nevoie e să iubești. TOTUL!  Nu mă refer aici la Eros pentru că acolo e nevoie de doi! Nici măcar la Agape. Pentru că ascultând toate teoriile psihopupu despre ce înseamnă acest Agape, nu faci altceva decât să te complexezi, să te simți un nevolnic, care nu va reuși să se ridice niciodată la asemenea înălțimi Divino-Cristico-transcendentale.  Mă refer la iubi cu bucuria vieții. Trăirea clipei prezente. Nu știu cum să numesc această iubire. E ceva atât de banal, atât de la îndemână, încât nu știu dacă cineva i-a dat un nume.

Da știu… sună ca o teorie învățată din cărțile lui Eckart Tolle. Pâna la un punct chiar este. Și nu doar de la el, ci de la mai mulți înțelepți. Dar până nu aduci această bucurie în viețuire, rămâne doar ceva abstract , un gând ascuns undeva într-un ungher al minții tale. O spun din experiență. Așa a stat la mine ani de zile. Schimbarea a fost lentă, uneori grea, uneori foarte grea. Dar nu imposibilă.

De unde începe? Nici asta nu aș putea să o spun cu precizie. Dar cred că de la zâmbet. Să înveți să zâmbești LUMII!. Să înveți să-ți zâmbești ție. Dimineața în oglindă. Vei vedea, chipul tău are altă strălucire. Ochii tăi prind viață. Apoi scoate zâmbetul în stradă. Chiar dacă unii te vor cataloga “ dus cu pluta”.  E problema lor. Ai curajul să îi șochezi cu zâmbetul tău!

Apoi mergi mai departe către următorul pas. Nu te mai lua așa de “ în serios”. Stai calm. Nu ești tu buricul pământului. Ești doar un fir de praf în acest gigantic Univers. Azi ești aici, iar în următoarea secundă s-ar putea să nu mai fii. Aici. Vei fi cu siguranță altundeva… dar nu aici, cu cei pe care îi iubești. Învață să râzi în sinea ta de “prostiile” pe care le faci. Acceptă ca ești perfect în imperfecțiunea ta. Acceptă că poți fi lumină dar la fel de bine poți fi și întuneric. Nu e nimic rău în asta. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești nevolnic, că poți avea mici răutăți, că există oameni care nu îți sunt pe plac sau care nu te plac la rândul lor. Nu e nimic rău în faptul că uneori ești trist, morocănos, ursuz, prost dispus, că ai nevoie să fii singur, că plângi, că râzi prea tare. Sau se poate întâmpla să fii nepoliticos, să te cerți, să înjuri în surdină. Toate astea la un loc ești TU! Acceptă-te!

Apoi cel mai greu lucru (cel putin pentru mine așa a fost) e să te debarasezi de nevoia de a controla totul. E imposibil să deții controlul! Oamenii care sunt “freack control” ( adică obsedați de control) sunt cei care se îmbolnăvesc cel mai repede. Pentru că acea energie pușcă peste tot în corpul lor fizic. Nu sunt altceva decât semnale care vin să-ți spună: lasă viața să curgă. Ia-o mai lejer. Nu-l fă pe Sefu’ să râdă de planurile tale, are alte treburi mai importante de făcut.

Dacă ai reușit toate astea, restul e floare la ureche. Mai ai de învățat doar câteva mărunțișuri. Înșiruirea lor e aleatorie, cum îmi vin în minte. Acceptă că ești “iubibil”,  primește iubirea celor din jurul tău chiar dacă ea nu corespunde standardelor pe care le-ai trasat tu despre ce înseamna a iubi. Acceptă că suntem diferiți, dar în asta stă frumusețea vieții. Identifici lucrurile care îți aduc bucurie și fă-le loc în viața ta. Caută în adâncul tău creativitatea și scoate-o la lumină, manifest-o fără frica de a deveni penibil. Cântă, desenează, pictează, dansează.  Gătește mâncăruri simple pentru tine și cei pe care îi iubești. Îmbrățișează, mângâie, ține de mână pe cineva, nu-ți fie frica să te lași atins. Atingerea dintre doi oameni e sacră, nu e nimic rușinos în ea. Sărută de câte ori ai ocazia. Fă dragoste de câte ori ai ocazia.  Fă plimbări lungi în natură. Îmbrățișează un copac. Minunează-te de măreția naturii. Citește o carte bună. Mergi la cinema să vezi un film ( obligatoriu pop corn și Cola, hi hi hi).  Mergi la un spectacol de teatru, opera sau muzică clasică. Cumpără-ți mici cadouri – le meriți. Învață ceva nou în fiecare zi. Fă mișcare pentru că e egal sănătate. Cunoaște oameni noi. Fă-ți prieteni. Râzi cu ei din toată inima. Ascultă muzica ce-ți place. Muncește cu pasiune. Fă-ți un Bucket list cu toate lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Dă-le curs, rând pe rând.

 Dacă pui toate astea cap la cap, obții ceea ce se numește viață. Pune iubire în toate aceste acțiuni ! Iubirea nu e otravă acidă! E bucuria vieții! E ingredientul pricipal. Fără de care VIAȚA, într-adevăr este toxică și acidă!

                                             Vă iubesc!

Are you happy today?

A treia zi pe drumuri. Am plecat din Dharamshala luni dimineața dacă stau bine să mă gandesc, e deja a patra zi. De fapt sincer, nu mai reușesc să țin socoteala. Am senzația că mintea mea a fost resetată. Nu mai percep timpul la modul la care o făceam până acum, cuvintele curg altfel, deseori parcă nu le mai găsesc izvorul în timp ce vorbesc. Azi e prima z,i în care călătoresc singură, mintea mea a început procesul de digestie. Bineințeles, printr-o  concentrare de emoție, care s-a finalizat prin inerenta vărsare de lacrimi. Se pare că devin expertă în a da apă la șoareci. M-am împăcat cu acest gând, cu timpul reușesc să trec și de jena expunerii la oprobiul public. Cui nu-i place, să nu se uite! Cum am mai zis de nenumărate ori, asta sunt, alta nu am.

S-a mai consumat un important capitol din romanul vieții mele. Întâlnirea cu Dalai Lama (cu  cel adevarat pentru cei care au îndoieli) totodată a doua vizită in India. De fapt  Dharamshala, nu prea se încadrează în ceea ce se poate numi ”adevărata” Indie. Orașul e considerat capitala în exil a Tibetului ocupat. Aici e guvernul în exil al tibetanilor, populația majoritara în orașul de munte este la fel, tibetană, tot aici se află reședința liderului spiritual al lumii budhiste, Dalai Lama.

Mă simt obosită fizic dupa nopțile petrecute prin avioane, autobuze ce te zgalțîie pâna in măduva oaselor.  Sufletul meu e intr-o stare de haos, bulversare, parcă am fost spălată intr-o imensă mașină de spălat cosmică,  apoi stoarsă zdravăn. Nu mai am direcție, repere, parcă plutesc undeva între o lume imaginară, fără ancore in realitate, Cunosc însă un secret care îmi dă o stare de liniște. Haosul e precursorul ordinii! Știu că dupa această stare, va veni liniștea, pacea.

Cel mai acut sentiment e DORUL. M-am tot întrebat, dorul de ce? De peisaje, piscuri de munte, de străzi, de culori, de mirosuri, gustul mâncării? Nu cred! Trebuie să fie ceva mai mult de atât. Am mai fost în locuri exotice, reveneam cu o mulțumire în suflet, dar niciodată cu un dor atăt de sfășietor. Dorul cel mai puternic pe care îl putem resimți în întruchiparea fizică e DORUL DE DUMNEZEU. Doar acesta te poate măcina atât de profund.Darul amerindienilor, stipulat în constituția Statelor Unite care zice: toți oamenii sunt creați egali.... înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile..... Viață, Libertate si Fericire , parcă răsuna cu forță înzecită acum în sufletul meu. De ce m-am simțit acolo între crestele Himalayei atât de ”în viață, liberă și fericită”? Eram oare mai aproape de Dumnezeu datorită altitudinii? Cu siguranță nu, e doar o glumă.

Un lucru e cert: chiar m-am simțit acolo mai aproape de Dumnezeu. Dar de ce acolo? Întrebarea îmi stăruie în mental. Pe măsură ce autobuzul înghite kilometrii, devine obsesivă.Care a fost acel lucru ce m-a facut să-l simt pe Dumnezeu atât de adânc în ființa mea?

 La o zdruncinătură de la  gropă incasată de suspensia autobuzului, a venit și răspunsul: OAMENII. Zîmbetul , pacea din ochii lor, liniștea pe care o citeai pe chipul femeilor bătrâne când îți dădeau binețe, învărtind morișca de rugăciune. Calmul călugarilor în robe vișinii. Compasiunea ce îți invada toți porii în prezența lor. Smerenia cu care își împreunau măinile, adresându-ți salutul Namaste. Umilința femeilor tibetane cu spatele încovoiat,  cănd treceau printre pelerinii așezați pe saltelele din templu. Stoicismul lor. Toate astea vorbesc de valori ”plăcute” lui Dumnezeu. Valori pe care nu le mai regăsim în societatea noastră apuseană, decat în puținele locurile neatinse de civilizație. Valori care nu pot fi cumpărate cu bani.  Eu le-am mai întâlnit  în satul izolat din Apuseni, unde mi-am construit cabana. Însă nu cu atâta  forță, ca în Dharamshala.

OMUL sfințește locul. Oamenii aceia  îl aduc mai aproape de tine pe Dumnezeu. Ei sunt fericiți oricît de puțin ar avea. Pentru ei fericirea e lucrul cel mai important. Din cauza asta,  te întreabă când îi întâlnești: are you happy today? Esti fericit azi? Acolo nu aveai cum să le răspunzi cu negație. Pluteai in permanență intr-o stare de fericire inexplicabilă. Îți era bine, orice se Întămpla. Cel puțin eu așa m-am simțit acolo. Nerăbdarea care îmi caracterizează viața aici, acolo a dispărut ca printr-un miracol. Nevoia de a controla fiecare secundă a vieții s-a risipit în inexistența timpului linear. A fost o lecție de viață de o forță incomensurabilă. Poți să dormi în stradă și să fii fericit. Fericirea nu e legată de mărimea contului bancar, de emblema de pe mașina ta, de marca hainelor pe care le porți. Fericirea e o stare a minții, pe care o ai sau nu o ai. E ca si povestea cu femeia gravidă. Nu poți fi gravidă doar un pic. 

Știam toate astea înainte de a pleca  încolo. Acolo au devenit însă experiență pură.Trăire, împărtășire. Cele mai valoroase lecții ale jocului cosmic sunt cele pe care le aduci la nivel de trăire. Am mai trăit toate astea pe Camino de Santiago. La un alt nivel. Acolo s-au materializat in comuniune cu sinele meu individual și în comuniune cu natura. Aici dimensiunea  fost dată de comuniunea cu OMUL. Au dispărut toate barierele care ne separă în societatea vestică: limba, culoarea pielii, forma ochilor, apartenența la o religie, mărimea contului bancar, metrii pătrați locuiți. Iar atunci când barierele dispar rămâne doar IUBIREA. Iar IUBIREA este egală cu DUMNEZEU.

Asta m-a facut să mă simt acolo mai aproape de EL. Asta îmi dă dorul nemăsurat. Asta face ca India să fie o destinație atât de râvnită în toate colțurile lumii. Sentimentul, că acolo ești mai aproape de Dumnezeu.

Nici nu am ajuns încă acasă și deja îmi doresc să mă întorc în Dharamshala. Simt chemarea până în adâncul ființei. Cu siguranță voi reveni acolo, la poalele munților Himalaya. Odată ce ți-ai ostoit setea de Dumnezeu dintr-o cupă atât de darnică, vei simți mereu dorul ambroziei. Voi lăsa însă, lucrurile să curgă in matca lor. Pentru că sunt sigură că Universul va pune piesele puzzle-ului în așa fel, încât să ajung din nou la gura cupei. Am să-mi ostoiesc setea și am să-mi șterg buzele cu dosul măinii. Iar la intoarcere voi dormi din nou pe podeaua aeroportului. Sforăind, doar o oră, cum îi șade bine unei doamne superioare ce mi-s.

           Am recitit, știu.... e cam dezlânat. Azi pot doar atât pentru că sunt descompusă și oricum:

                                                  Vă iubesc!

Aș fi putut să te iubesc!

Aș fi putut să te iubesc. Din toată profunzimea inimii mele. Dacă ai fi avut nevoie de iubirea mea. Așa cum m-ai lăsat să mă amăgesc. Așa am crezut, pentru o scurtă vreme. Că vrei să primești  ceea ce am eu de oferit.

Nu aș fi cerut  nimic în schimb. Nici să-mi dai averi, nici să-mi aduci luna de pe cer, nici să-mi construiești case, să-mi sapi fântâni, să-mi îngrijești copiii, să-mi cumperi mașini, să mă alini la bătrânețe, să-mi ștergi ochii când plâng, să mă aștepți în gară când mă adun de pe drumuri, să mă faci fericită, să mă cerți când sunt dezordonată, să mă faci să râd când sunt tristă, să mă ignori cănd sunt furioasă, să râzi de frustrările mele,  să mă încurajezi cănd îmi pierd nădejdea,  să-mi cari sacoșele de la piață, să-mi plătești chiria, să mă speli pe spate, să muncești pentru mine, să mă suni din 5 in 5 minute, ca să știi că sunt bine.

 Poate, aș fi vrut să  împarți toate astea cu mine.Fără sa cer.

 Iar eu, din supraplinul inimii mele ți-as fi împletit coroana de nestemate, să le atârni peste inima ta. Ca să cunoști iubirea mea. Din lacrimi ți-aș fi țesut straie de sărbătoare mătăsoase, ca să nu mai simți niciodată frigul . Din tot săpunul lumii, ți-aș fi făcut balonașe de săpun, ca să nu mai văd  pe chipul tău tristețea, niciodată. Aș fi adunat toți norii de pe cer, i-aș fi ferecat in colivii, să nu-ți mai umbrească  chipul. Aș fi mutat toți proștii din lumea asta, pe o insulă pustie, ca să nu te mai supere nici unul. Aș fi legat ciocul păsărilor,  să nu-ți  tulbure somnul dimineața. Aș fi mutat munții din loc, dacă ți-ar fi stat in cale. M-aș fi prefăcut surdă, ca să nu aud minciunile, oarbă ca să nu văd greșelile. Aș fi făcut  omletă dimineața, cafea, poate uneori aș fi prăjit chiar pâine.

Tu insă nu ai nevoie de nimic din toate astea. Poate.....de cafeaua de dimineață. Aia poți să ți-o faci și singur. Iar eu am să mă straduiesc din răsputeri să te blurez pe ecranul vieții mele. Până devin amnezică. Voi smulge toate amintirile, bune- rele,  le voi sufla in baloanele de săpun. Să urce la ceruri să le inghită corbii, să sughită miros de lavandă. Sau să vomeze curcubee.Poate va ajunge unul dintre ele pâna la tine. Să-ți amintească:  undeva în lume e o femeie, care te-a  iubit. Așa, la timpul trecut, ai înțeles bine.

Da,  ți-as fi făcut și omletă dimineața în timp ce te uram, pentru că miroasă a ouă în casă. Dar, te-aș fi sărutat pe ochi în timp ce îți  puneam ouăle pe farfurie. Mi-aș fi băut abia apoi cafeua. Ca o doamnă superioară ce sunt.

Plec mai departe. Aici nu a mai rămas nimic. Nici ecoul liniștii. Nici dorul, nici dorința. Poate un strop de melancolie și o certitudine: aș fi putut să te iubesc. Nu stiu pâna când.... dar aș fi putut să o fac!

                              Vă  iubesc!



                         http://www.youtube.com/watch?v=EVs_MPpylH4

Sa nu uiti ! - scrisoarea unui adolescent de 18 ani

 Enjoy! 

”Scriu aceste randuri pentru ca nu de mult am trait o experienta care consider ca mi-a schimbat viata si orice fel de viziune si perceptie asupra ei.De asemenea vreau ca aceasta lucrare sa imi serveasca drept amintire a tuturor lucrurilor pe care le-am invatat,daca va fi vreodata sa uit.In cazul in care alti ochi inafara de ai mei vor citii aceste randuri,sper ca trairile mele sa serveasca drept ajutor sufletelor care au abandonat orice speranta sau credinta.
Numele meu nu este important pentru ca numele este doar o formalitate , o masca,ceva in care ne refugiem cand stim ca am dat gres.Un nume nu defineste o persoana in niciun fel, ci faptele il fac ceea ce este.
Dupa multe rugaciuni,sperante , vise nebune , dar mai ales credinta , Dumnezeu mi-a aratat adevaratele valori ale vietii si mi-a sters orice fel de urma de indoiala din minte, dar mai ales din suflet.
Spre uimirea mea statutul intr-o comunitate , starea materiala,sau felul in care gandesc altii despre o anume persoana sunt lucruri mai mult decat mici si chiar daca ele aduc o fericire temporara ,odata cu ele vine si un gol care nu poate fi umplut cu usurinta,unii oameni incearca asta o viata intreaga dar nu reusesc, de aici voi deduce primul cuvant semnificativ,respectiv “Intelegerea”.Zicand acest cuvant nu ma refer la o intelegere simpla a lucrurilor,sau naiva,este important ca mereu sa privesti si in interior pentru ca de cele mai multe ori exteriorul este inselator si mai ales sa nu judeci pe altii pentru ceea ce par a fi,lucruri surprinzatoare pot aparea din locuri in care te astepti cel mai putin si de la persoane de la care nu te astepti la nimic.
Mi s-a aratat valoarea unui prieten, si este asa cum nu mi-am imaginat nici macar in cele mai nebunesti vise ale mele.Toti oamenii care s-au dat drept prietenii mei timp de multi ani si orice fel de relatie cu ei a fost spulberata in doar cateva zile de catre doua persoane pe care am avut privilegiul sa le vad pentru prima data in viata mea,dar, le-am simtit ca si cand le-as fi cunoscut de cel putin o viata intreaga.Cum recunosti o astfel de persoana in momentul in care o intalnesti?Nu pot sa raspund la intrebare,singurul lucru pe care pot sa il spun este sa asculti muzica inimii tale.Da, sufletul tau este o entitate care traieste in corpul tau fizic si iti transmite in mod constant semnale legate de toate lucrurile pe care le patesti si de toate persoanele pe care le intalnesti,important este sa vrei sa primesti aceste semnale si sa le constientizezi existenta dar mai ales, sa nu le ignori.
Iubirea este un lucru de neexplicat,si este ceva care ne depaseste pe toti, ceva ce nu putem explica, interpreta sau intelege.Iubirea este Dumnezeu,sentiment pe care toti il intalnim cel putin odata in viata,si ma refer la iubire in general nu la dragostea dintre o femeie si un barbat.Prietenia este iubire si este foarte important sa poti accepta acest lucru.Ea nu se masoara in numere , poti sa ai o suta de prieteni care sa nu valoreze nimic,cel mai potrivit cuvant este intensitatea, faptele persoanei iti arata cine este si ce insemni tu pentru aceasta.
Desi nu am planificat sa vorbesc despre urmatorul cuvant ,il voi include,pentru ca nu este ceva de care ma pot ascunde sau ce as putea sa evit,sa ignor. Dragostea este un lucru mai rar decat iubirea,este spontana si te loveste cand te astepti cel mai putin,pentru persoane gresite sau potrivite.Tot respectul si admiratia mea pentru oamenii care reusesc sa isi gaseasca partea pierduta a sufletului,caci din perspectiva mea sufletul nu este intreg atunci cand este singur.Imi place sa cred , desi de multe ori am impresia ca doar ma amagesc , ca pentru fiecare persoana pe pamant exista cineva si sper din toata inima sa fie asa,singurul lucru care imi mai tine speranta in viata sunt putinele persoane “intregi” pe care le-am intalnit si carora le doresc tot binele din lume.In momentul in care ai intalnit aceasta persoana ,sa apreciezi fiecare clipa si sa nu lasi sa treaca o zi fara sa ii spui ce inseamna pentru tine,sa dai mereu ce ai mai bun,pentru ca de un lucru sunt sigur , niciodata nu vei stii ce ai avut decat in momentul in care ai pierdut,nu toti primesc o a doua sansa si sa traiesti o viata intreaga cu un regret pe suflet nu este ceva ce as dorii nimanui.Invata sa ierti,indiferent de felul in care ti s-a gresit,gandeste-te mereu ca a doua sansa poate nu ti se va ivi.
Suferinta are un rol la fel de mare ca si dragostea in sine.Nu poti sa iubesti fara sa suferi,important este sa inveti sa te ridici si sa privesti mai departe pentru ca dragostea si fericirea inseamna un pas inainte si trei inapoi,mereu exista o lumina la capatul drumului ,oricat de intunecat ar parea.Suferinta inseamna experienta din care trebuie sa deduci invataturi ca sa nu mai repeti aceeasi greseala.Niciodata sa nu te intrebi “De ce eu?”, incearca sa gandesti diferit,opreste-te si adreseaza-ti intrebarea “De ce nu eu?”,auto-compatimirea nu duce decat la mai multa suferinta,daca patesti ceva rau sau viata ta nu merge bine,gandeste-te si la problemele altora si cum ai putea sa-i ajuti,facand bine vei atrage bine pentru ca universul mereu se echilibreaza si Dumnezeu vede totul.
Iertarea,una din cele mai dificile invataturi ale lui Dumnezeu.Niciodata nu este usor sa ierti,sa treci cu vederea sau sa uiti mai ales pus in fata unei situatii grele sau cand cineva ti-a gresit intr-un mod semnificativ.Oricine ar trebuii sa primeasca o a doua sansa si nu ai nicio siguranta ca persoana nu iti va gresii din nou ,decat increderea.De unde sa stii daca poti avea incredere?Din nou este o intrebare la care nu pot raspunde pentru ca raspunsul se afla in sufletul tau,asculta si il vei afla.
Nu cauta vina in altii,indiferent ca ea exista sau nu,priveste in tine,incearca sa aflii cu ce ai gresit tu pentru ca vina in orice fel de relatie este mereu comuna,oricine greseste intr-un anume fel,mai mult sau mai putin si incearca sa vezi cum ai putea remedia situatia,sa treci peste si sa iubesti in continuare.Orgoliul , alaturi de altele,este principala sursa de rautate in lume,nu afirm ca orgoliul este ceva de care ne putem lipsi,pentru ca Pamantul a fost bine gandit si fiecare lucru are locul lui.
Orice fapt sau sentiment dus la extrem ,in mod incostient se poate transforma in ceva rau , chiar si iubirea ,asa ca data viitoare cand cineva iti greseste,lasa orgoliul si mandria la o parte,incearca sa fii un om mai bun,sa treci cu vederea si sa mergi mai departe.Este important pentru fiecare din noi sa incercam sa fim mai buni,indiferent de circumstante si indiferent ca reusim sau nu,in viata nu reusim mereu dar chiar si incercarea joaca un rol important in devenire, maturizare si intelegere.

Toleranta ,dupa parerea mea in lumea in care traim este un lucru pe cale de disparitie.Este un lucru de care si eu ma lipsesc,ca si de multe altele.Intelegerea fata de cel de langa tine,apropiat sau nu,este un dar,si cei care poseda acest dar sunt intr-adevar niste oameni deosebiti pentru ca nu este usor sa ai toleranta fata de oameni diferiti,in orice sens al cuvantului,respectiv: credinte,religie,culoarea pielii,preferinte sexuale dar chiar si lucruri mult mai simple si mai mici de atat.Fiecare om este cum a fost facut si este inutil sa incerci sa schimbi persoana dupa bunul tau plac,daca nu iubesti o persoana pentru cine este inseamna ca nu o iubesti deloc.

Aici voi incheia si vreau sa multumesc persoanelor pe care le-am mentionat mai sus care probabil nu stiu cat de tare m-au afectat si sa le transmit ca vor avea pentru totdeauna respectul meu in cel mai sincer mod si daca vreodata le voi gresii ,nu o voi face in mod intentionat,sunteti niste persoane deosebite si imi doresc sa realizati tot ce v-ati propus.
Deasemenea vreau sa multumesc tuturor persoanelor care m-au ajutat sa inteleg toate lucrurile pe care le-am mentionat si va doresc numai bine.”

Anonim
photo- Adrian Vidal



Created by: Adrián Vid
a

Iubirea egotica si cea conștientă

Să iasă să se mute

Sub pământ să se ducă

Unde cocoşul nu cânta,

Unde securea nu taie

În păduri

Pe sub buturi.

Când am deschis ochii se crăpa de ziuă. Luna plină începea să pălească în înaltul cerului, luându-l cu el pe Zburătorul ce încerca să-mi tulbure somnul. Am primit aseară o provocare. Să îndrăznesc să scriu despre dragoste. Întrebarea ce-mi răsună în urechi era: despre care? Cea reală, pe care o trăim marea majoritate a muritorilor de rând sau despre cea ce ar trebui să fie ea în formă ei de manifestare cea mai pură. Adică iubirea conştientă, lipsită de trăirile egoului, de dorinţa de a pune stăpânire pe sufletul celuilalt, de a face din el o formă de proprietate personală.

Prima formă de dragoste -  in opinia mea - trăită de majoritatea dintre noi (cea pe care OMS-ul a catalogat-o drept o formă de boală) este aceea împovărată de tipare de reacţie, care ne împiedică să ne deschidem către iubire şi viaţa. De cele mai multe ori o aseamăn cu o bătălie, în care cele două părţi implicate, aduc pe câmpul de luptă mecanismele defensive, menite să ne apere de dureri imaginare, suferinţe iluzorii. E formă de iubire presărată de trăiri egotice, nevoie de control. De multe ori găsesc o similitudine între acest tip de dragoste şi o vestă de salvare care are rolul de a ne alunga singurătatea. Este iubirea presărată de frici, demoni, cea care ne determină să ne blindăm cu armuri, să ne ascundem după ziduri, să încercăm să părem altceva decât suntem în realitate. Este forma în care iubirea este egală cu suferinţă. Este o emoţie plină de paradoxuri: nevoia de a fi eu însumi şi dăruirea fără reţinere, dansul chinuitor  pe muchie de cuţit. Este forma în care aşteptam salvarea de la persoana iubită. Ea crează dependenţe ducând la sentimentul că suntem neajutoraţi şi în final torturaţi. Ea reactivează răni vechi din copilărie, acelea de a nu primi cea ce avem nevoie, determinânu-ne sa aruncăm în scenă armele manipulative, ne face să ne exprimăm în moduri neprietenoase. Aceste arme odată scoase la iveală nu fac altceva decât să îl îndepărteze pe partener.

Este formă de dragoste în care ne negăm nevoia de solitudine şi spaţiu, de libertate individuală ducând la o formă de sufocare lentă. Este formă de iubire în care încercam să-l transformăm pe cel de lângă noi într-o marionetă la care să-i tragem sforile după bunul nostru plac, să-l determinăm să danseze în funcţie de nevoile noastre, de dorinţele noastre.

Cealaltă formă de iubire, pe care o numesc iubire conştientă, este accea în care puterea iubirii se naşte din diferenţa dintre cele două sexe.O relaţie născuta dintr-o asemenea forma de iubire, ne ajută la depășirea dificultăților iscate,  este menită să ducă la o creştere a individului, nicidecum la o luptă permanentă. Este o relaţionare în care suntem pe deplin conştienţi că celălalt nu are menire de a ne aduce fericirea pe tavă. Este relaţie în care cei doi pot să se transforme în fluide capabile să aibă o curgere comună în ciuda diferenţelor dintre ei. E dragostea în care suntem pe deplin conştienţi că nu putem să îngrădim libertatea celuilalt, pentru că ea nu are nimic de a face cu spaţiul exterior, ea este o parte intrinsecă a fiecăruia, la care oricum noi  nu avem acces. Iubirea devine o oglindă pe care celălalt ne-o ţine în faţă şi care reflectă părţi esenţiale din sinele nostru, care pot să ne placă sau nu. Este trăirea în care suntem conştienţi că nimic din cea ce ar putea să ne pară ceva rău, nu-şi are sursa în afara noastră. Este zona în care suntem conştienţi de perfecţiunea noastră, că forţa e în interior, trebuie doar să o descoperim, iar partenerul poate să ne ajute în această muncă de descoperire până la un anumit punct de unde munca rămâne să o facem singuri. Este zona în care nu simţim nevoia să-l schimbăm pe cel de lângă noi, în care nu simţim nevoia să-i controlăm fiecare respiraţie, fiecare privire, fiecare gând. Din contră suntem capabili să lăsăm spaţiu,pentru că acesta permite trăirea mai profundă a intimităţii. Este forma în care suntem pe deplin conştienţi că suferinţa nu este ceva rău, că ea e parte din noi, nu avem decât să o trăim, apoi să mergem mai departe. Ştim că conflictele iscate ne ajută să intrăm în contact cu părţi lipsă din noi avem curajul să dansam pe muchie de cuţit, acceptând că de fapt tensiunea pe care uneori o resimţim ca incomodă, poate fi creativă.

Dragostea conştientă este aceea în care avem curajul să ne mişcăm într-o direcţie comună în respect reciproc, de pe poziţii de putere egale, fără să ne culpabilizăm pentru cea ce suntem de fapt. Este trăirea în care cei doi se ajută reciproc în descoperirea adevăratului lor sine, lăsând fricile la o parte, având curaj să devină vulnerabili.

Dragostea conştientă nu ar trebui să doară niciodată, pentru că ea vine din inimă nicidecum din zona ego-ului. Ea este cea care ne facem să creştem dincolo de noi înşine, ducându-ne într-o direcţie de comuniune cu partenerul și cu tot cea ce aparţine de acest Univers, pornind din bogăţia propriei fiinţe, trecând prin descoperirea că avem resurse infinite de dăruit.

Vă iubesc

Barierele ce te feresc de iubire

Am găsit azi în zorii zilei un citat de Rumi care mi-a plăcut foarte mult şi m-a atins exact la coarda sensibilă: “Sarcina ta nu este să cauţi iubirea, ci doar să cauţi şi să găseşti toate barierele pe care ţi le-ai construit singur ca să te fereşti de ea”.

În timp ce alergam, de data asta pe o pistă însorită, încercând să-mi depăşesc propriul record (am reuşit 6km, iupiiiiiiiiiiiiii nu mai am mult până la 42, hi hi hi ), mintea mea măcina acest citat. Oare aşa o fi? De un lucru sunt sigură! În ciuda faptului că nu ar trebuie să fie sarcina noastră să căutăm iubirea, de fapt asta facem toată viaţa. O căutăm prin toate cotloanele existenţei, cu îndârjire, disperare. O căutăm în toate formele ei: iubirea părinţilor noştrii, a colegilor de şcoală, a dascălilor, apoi a iubiţilor, a soţilor, soţiilor, a copiilor noştrii. Iubirea în diferitele ei forme de manifestare, iubiri ce ne ridică uneori în extaz sau ne coboară într-o agonie sfâşietoare. Este emoţia în jurul căreia gravitează toată existenţa noastră trecătoare în lumea fizică. Începând din momentul în care conştientizăm în jurul vârstei de 3 ani Eu-l,  încercăm să corespundem aşteptărilor pe care le au părinţii noştrii faţă de noi. Să fim cuminţi, să nu scrijelim pereţii, să nu ne murdărim hainele de sărbătoare, să salutăm frumos, să nu plângem, să nu râdem prea zgomotos. Pe măsură ce creştem, aşteptările devin tot mai apăsătoare: să luăm note bune la şcoală, la final de an să aducem acasă coroniţa din flori veştejite, să iubim persoane ce corespund standardelor impuse de părinţi şi apartenenţa socială, să mergem la facultate, să o şi terminăm, să ne căutăm o slujbă bănoasă şi plictisitoare. Să fim frumoşi, deştepţi, bine crescuţi, culţi, exemple într-o societate muribundă. Să ne căsătorim, să procreăm. Pe măsură ce ne străduim din răsputeri să facem toate astea pierdem esenţă: CINE suntem de fapt. 

Cu trecerea timpului îmbrăcăm măşti ce ascund sinele nostru autentic, ne transformă în marionete mişcate de mâini invizibile, tiranizați de standarde ale unor  minţi bolnave şi frustrate, de imaginile reclamelor menite să vândă fericirea la cutie. Alergăm prin viaţă asemeni unor lunatici, obsedați de case, maşini bengoase, kilograme, riduri, conturi în bancă, excursii costisitoare pe tărâmuri exotice, haine de firmă. Construim în jurul nostru un sistem de bariere ce funcţionează impecabil fără ajutorul împiegatului de mişcare şi paznicului de barieră. E un sistem bine pus la punct, uns perfect, fără nici o fisură în sistemul de scripeţi. Nici o clipă nu avem conştienta faptului că din dorinţa de a fi iubiţi nu am făcut altceva decât să ne îndepărtăm la mii de ani lumină de iubirea pe care o căutăm cu atâta îndârjire. De fiecare dată când facem efortul de a obţine iubirea cuiva creăm artificii ce ne duc în direcţia total opusă scopului.  Acest mers al racului dă naştere în inima noastră unei frici viscerale. Frica ce-mi şopteşte în permanenţă că nu sunt suficient de bun, bogat, frumos, slab, tânăr pentru a fi iubit. E un cerc vicios, e o joacă de-a cocoşul roşu. Tot jucând acest joc ajungi în final să pierzi cel mai de preţ lucru din existenţa ta: autenticitatea. Uiţi cine eşti, poate nici nu ai ştiut niciodată. Bariere invizibile te înconjoară, apeşi inconştient pe butoane mânat de frică, prins în pânza de păianjen, te zbaţi, faci eforturi supraomeneşti să controlezi scripeţii. Hăul ce se cască în sufletul tău se adânceşte tot mai mult. Îţi doreşti să fii iubit, îţi doreşti să dai iubire însă frica te paralizează. Îţi este frică să fii uman, îţi este frică să fii slab, să fii tare, să fii trist, să fii vesel, să râzi, să plângi, să cânţi sub duş, să dansezi în ploaie, să suferi, să râgâi, să faci pârţuri, să sforăi, să ai şosetele găurite, să ai cearcăne, riduri, să îmbătrâneşti. E frică care te ţine în căsnicii ratate, cea care te paralizează în faţa perspectivei unei noi relaţii. De ce? Pentru că tu ştii! Nu eşti TU acea persoană ce joacă rolurile. Eşti înspăimântat la gândul, că cel de lângă tine ar putea întrezări adevăratul tău Sine şi asta l-ar putea determina să nu te mai iubească.

 Soluţia? E simplu. Identifică barierele şi coboară-le pe toate rând pe rând. Îţi promit că vei deveni mult mai “iubibil” atunci când te dai pe tine, când  vorbești  cu  vocea ta “adevărată”, când ai curajul să lași să se întrevadă că poţi fi slab şi fricos. Frica se va evapora de la sine pentru că nu mai ai nimic de ascuns şi te relaxezi. Cel mai miraculos e că începe să-ţi placă pe zi ce trece tot mai mult de tine. În fiecare zi rămâi surprins de potenţialul tău şi te întrebi: mă frate, dar unde am stat ascuns până acum? E momentul în care feţele zâmbitoare se înmulţesc în jurul tău, nu mai îţi este frică de îmbrăţişări şi de cele două cuvinte cu putere magică: te iubesc.

                                                                VĂ IUBESC!