A treia zi pe drumuri. Am plecat din Dharamshala luni dimineața dacă stau
bine să mă gandesc, e deja a patra zi. De fapt sincer, nu mai reușesc să țin
socoteala. Am senzația că mintea mea a fost resetată. Nu mai percep timpul la
modul la care o făceam până acum, cuvintele curg altfel, deseori parcă nu le
mai găsesc izvorul în timp ce vorbesc. Azi e prima z,i în care călătoresc singură,
mintea mea a început procesul de digestie. Bineințeles, printr-o concentrare de emoție, care s-a finalizat
prin inerenta vărsare de lacrimi. Se pare că devin expertă în a da apă la
șoareci. M-am împăcat cu acest gând, cu timpul reușesc să trec și de jena
expunerii la oprobiul public. Cui nu-i place, să nu se uite! Cum am mai zis de
nenumărate ori, asta sunt, alta nu am.
S-a mai consumat un important capitol din romanul vieții mele. Întâlnirea
cu Dalai Lama (cu cel adevarat pentru
cei care au îndoieli) totodată a doua vizită in India. De fapt Dharamshala, nu prea se încadrează în ceea ce
se poate numi ”adevărata” Indie. Orașul e considerat capitala în exil a
Tibetului ocupat. Aici e guvernul în exil al tibetanilor, populația majoritara
în orașul de munte este la fel, tibetană, tot aici se află reședința liderului
spiritual al lumii budhiste, Dalai Lama.
Mă simt obosită fizic dupa nopțile petrecute prin avioane, autobuze ce te
zgalțîie pâna in măduva oaselor.
Sufletul meu e intr-o stare de haos, bulversare, parcă am fost spălată
intr-o imensă mașină de spălat cosmică, apoi stoarsă zdravăn. Nu mai am direcție,
repere, parcă plutesc undeva între o lume imaginară, fără ancore in realitate,
Cunosc însă un secret care îmi dă o stare de liniște. Haosul e precursorul
ordinii! Știu că dupa această stare, va veni liniștea, pacea.
Cel mai acut sentiment e DORUL. M-am tot întrebat, dorul de ce? De peisaje,
piscuri de munte, de străzi, de culori, de mirosuri, gustul mâncării? Nu cred!
Trebuie să fie ceva mai mult de atât. Am mai fost în locuri exotice, reveneam
cu o mulțumire în suflet, dar niciodată cu un dor atăt de sfășietor. Dorul cel
mai puternic pe care îl putem resimți în întruchiparea fizică e DORUL DE
DUMNEZEU. Doar acesta te poate măcina atât de profund.Darul amerindienilor,
stipulat în constituția Statelor Unite care zice: toți oamenii sunt creați
egali.... înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile.....
Viață, Libertate si Fericire , parcă răsuna cu forță înzecită acum în sufletul
meu. De ce m-am simțit acolo între crestele Himalayei atât de ”în viață, liberă
și fericită”? Eram oare mai aproape de Dumnezeu datorită altitudinii? Cu
siguranță nu, e doar o glumă.
Un lucru e cert: chiar m-am simțit acolo mai aproape de Dumnezeu. Dar de ce
acolo? Întrebarea îmi stăruie în mental. Pe măsură ce autobuzul înghite
kilometrii, devine obsesivă.Care a fost acel lucru ce m-a facut să-l simt pe
Dumnezeu atât de adânc în ființa mea?
La o zdruncinătură de la gropă incasată de suspensia autobuzului, a
venit și răspunsul: OAMENII. Zîmbetul , pacea din ochii lor, liniștea pe care o
citeai pe chipul femeilor bătrâne când îți dădeau binețe, învărtind morișca de
rugăciune. Calmul călugarilor în robe vișinii. Compasiunea ce îți invada toți
porii în prezența lor. Smerenia cu care își împreunau măinile, adresându-ți
salutul Namaste. Umilința femeilor tibetane cu spatele încovoiat, cănd treceau printre pelerinii așezați pe
saltelele din templu. Stoicismul lor. Toate astea vorbesc de valori ”plăcute” lui
Dumnezeu. Valori pe care nu le mai regăsim în societatea noastră apuseană,
decat în puținele locurile neatinse de civilizație. Valori care nu pot fi
cumpărate cu bani. Eu le-am mai întâlnit în satul izolat din Apuseni, unde mi-am
construit cabana. Însă nu cu atâta forță, ca în Dharamshala.
OMUL sfințește locul. Oamenii aceia îl aduc mai aproape de tine pe Dumnezeu. Ei
sunt fericiți oricît de puțin ar avea. Pentru ei fericirea e lucrul cel mai important.
Din cauza asta, te întreabă când îi
întâlnești: are you happy today? Esti fericit azi? Acolo nu aveai cum să le
răspunzi cu negație. Pluteai in permanență intr-o stare de fericire
inexplicabilă. Îți era bine, orice se Întămpla. Cel puțin eu așa m-am simțit
acolo. Nerăbdarea care îmi caracterizează viața aici, acolo a dispărut ca
printr-un miracol. Nevoia de a controla fiecare secundă a vieții s-a risipit în
inexistența timpului linear. A fost o lecție de viață de o forță
incomensurabilă. Poți să dormi în stradă și să fii fericit. Fericirea nu e
legată de mărimea contului bancar, de emblema de pe mașina ta, de marca hainelor
pe care le porți. Fericirea e o stare a minții, pe care o ai sau nu o ai. E ca
si povestea cu femeia gravidă. Nu poți fi gravidă doar un pic.
Știam toate astea înainte de a pleca încolo. Acolo au devenit însă experiență
pură.Trăire, împărtășire. Cele mai valoroase lecții ale jocului cosmic sunt
cele pe care le aduci la nivel de trăire. Am mai trăit toate astea pe Camino de
Santiago. La un alt nivel. Acolo s-au materializat in comuniune cu sinele meu
individual și în comuniune cu natura. Aici dimensiunea fost dată de comuniunea cu OMUL. Au dispărut
toate barierele care ne separă în societatea vestică: limba, culoarea pielii,
forma ochilor, apartenența la o religie, mărimea contului bancar, metrii
pătrați locuiți. Iar atunci când barierele dispar rămâne doar IUBIREA. Iar IUBIREA este egală cu DUMNEZEU.
Asta m-a facut să mă simt acolo mai aproape de EL. Asta îmi dă dorul
nemăsurat. Asta face ca India să fie o destinație atât de râvnită în toate
colțurile lumii. Sentimentul, că acolo ești mai aproape de Dumnezeu.
Nici nu am ajuns încă acasă și deja îmi doresc să mă întorc în Dharamshala.
Simt chemarea până în adâncul ființei. Cu siguranță voi reveni acolo, la
poalele munților Himalaya. Odată ce ți-ai ostoit setea de Dumnezeu dintr-o cupă
atât de darnică, vei simți mereu dorul ambroziei. Voi lăsa însă, lucrurile să curgă in
matca lor. Pentru că sunt sigură că Universul va pune piesele puzzle-ului în
așa fel, încât să ajung din nou la gura cupei. Am să-mi ostoiesc setea și am să-mi
șterg buzele cu dosul măinii. Iar la intoarcere voi dormi din nou pe podeaua
aeroportului. Sforăind, doar o oră, cum îi șade bine unei doamne superioare ce mi-s.
Am recitit, știu.... e cam
dezlânat. Azi pot doar atât pentru că sunt descompusă și oricum:
Vă iubesc!
