Are you happy today?

A treia zi pe drumuri. Am plecat din Dharamshala luni dimineața dacă stau bine să mă gandesc, e deja a patra zi. De fapt sincer, nu mai reușesc să țin socoteala. Am senzația că mintea mea a fost resetată. Nu mai percep timpul la modul la care o făceam până acum, cuvintele curg altfel, deseori parcă nu le mai găsesc izvorul în timp ce vorbesc. Azi e prima z,i în care călătoresc singură, mintea mea a început procesul de digestie. Bineințeles, printr-o  concentrare de emoție, care s-a finalizat prin inerenta vărsare de lacrimi. Se pare că devin expertă în a da apă la șoareci. M-am împăcat cu acest gând, cu timpul reușesc să trec și de jena expunerii la oprobiul public. Cui nu-i place, să nu se uite! Cum am mai zis de nenumărate ori, asta sunt, alta nu am.

S-a mai consumat un important capitol din romanul vieții mele. Întâlnirea cu Dalai Lama (cu  cel adevarat pentru cei care au îndoieli) totodată a doua vizită in India. De fapt  Dharamshala, nu prea se încadrează în ceea ce se poate numi ”adevărata” Indie. Orașul e considerat capitala în exil a Tibetului ocupat. Aici e guvernul în exil al tibetanilor, populația majoritara în orașul de munte este la fel, tibetană, tot aici se află reședința liderului spiritual al lumii budhiste, Dalai Lama.

Mă simt obosită fizic dupa nopțile petrecute prin avioane, autobuze ce te zgalțîie pâna in măduva oaselor.  Sufletul meu e intr-o stare de haos, bulversare, parcă am fost spălată intr-o imensă mașină de spălat cosmică,  apoi stoarsă zdravăn. Nu mai am direcție, repere, parcă plutesc undeva între o lume imaginară, fără ancore in realitate, Cunosc însă un secret care îmi dă o stare de liniște. Haosul e precursorul ordinii! Știu că dupa această stare, va veni liniștea, pacea.

Cel mai acut sentiment e DORUL. M-am tot întrebat, dorul de ce? De peisaje, piscuri de munte, de străzi, de culori, de mirosuri, gustul mâncării? Nu cred! Trebuie să fie ceva mai mult de atât. Am mai fost în locuri exotice, reveneam cu o mulțumire în suflet, dar niciodată cu un dor atăt de sfășietor. Dorul cel mai puternic pe care îl putem resimți în întruchiparea fizică e DORUL DE DUMNEZEU. Doar acesta te poate măcina atât de profund.Darul amerindienilor, stipulat în constituția Statelor Unite care zice: toți oamenii sunt creați egali.... înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile..... Viață, Libertate si Fericire , parcă răsuna cu forță înzecită acum în sufletul meu. De ce m-am simțit acolo între crestele Himalayei atât de ”în viață, liberă și fericită”? Eram oare mai aproape de Dumnezeu datorită altitudinii? Cu siguranță nu, e doar o glumă.

Un lucru e cert: chiar m-am simțit acolo mai aproape de Dumnezeu. Dar de ce acolo? Întrebarea îmi stăruie în mental. Pe măsură ce autobuzul înghite kilometrii, devine obsesivă.Care a fost acel lucru ce m-a facut să-l simt pe Dumnezeu atât de adânc în ființa mea?

 La o zdruncinătură de la  gropă incasată de suspensia autobuzului, a venit și răspunsul: OAMENII. Zîmbetul , pacea din ochii lor, liniștea pe care o citeai pe chipul femeilor bătrâne când îți dădeau binețe, învărtind morișca de rugăciune. Calmul călugarilor în robe vișinii. Compasiunea ce îți invada toți porii în prezența lor. Smerenia cu care își împreunau măinile, adresându-ți salutul Namaste. Umilința femeilor tibetane cu spatele încovoiat,  cănd treceau printre pelerinii așezați pe saltelele din templu. Stoicismul lor. Toate astea vorbesc de valori ”plăcute” lui Dumnezeu. Valori pe care nu le mai regăsim în societatea noastră apuseană, decat în puținele locurile neatinse de civilizație. Valori care nu pot fi cumpărate cu bani.  Eu le-am mai întâlnit  în satul izolat din Apuseni, unde mi-am construit cabana. Însă nu cu atâta  forță, ca în Dharamshala.

OMUL sfințește locul. Oamenii aceia  îl aduc mai aproape de tine pe Dumnezeu. Ei sunt fericiți oricît de puțin ar avea. Pentru ei fericirea e lucrul cel mai important. Din cauza asta,  te întreabă când îi întâlnești: are you happy today? Esti fericit azi? Acolo nu aveai cum să le răspunzi cu negație. Pluteai in permanență intr-o stare de fericire inexplicabilă. Îți era bine, orice se Întămpla. Cel puțin eu așa m-am simțit acolo. Nerăbdarea care îmi caracterizează viața aici, acolo a dispărut ca printr-un miracol. Nevoia de a controla fiecare secundă a vieții s-a risipit în inexistența timpului linear. A fost o lecție de viață de o forță incomensurabilă. Poți să dormi în stradă și să fii fericit. Fericirea nu e legată de mărimea contului bancar, de emblema de pe mașina ta, de marca hainelor pe care le porți. Fericirea e o stare a minții, pe care o ai sau nu o ai. E ca si povestea cu femeia gravidă. Nu poți fi gravidă doar un pic. 

Știam toate astea înainte de a pleca  încolo. Acolo au devenit însă experiență pură.Trăire, împărtășire. Cele mai valoroase lecții ale jocului cosmic sunt cele pe care le aduci la nivel de trăire. Am mai trăit toate astea pe Camino de Santiago. La un alt nivel. Acolo s-au materializat in comuniune cu sinele meu individual și în comuniune cu natura. Aici dimensiunea  fost dată de comuniunea cu OMUL. Au dispărut toate barierele care ne separă în societatea vestică: limba, culoarea pielii, forma ochilor, apartenența la o religie, mărimea contului bancar, metrii pătrați locuiți. Iar atunci când barierele dispar rămâne doar IUBIREA. Iar IUBIREA este egală cu DUMNEZEU.

Asta m-a facut să mă simt acolo mai aproape de EL. Asta îmi dă dorul nemăsurat. Asta face ca India să fie o destinație atât de râvnită în toate colțurile lumii. Sentimentul, că acolo ești mai aproape de Dumnezeu.

Nici nu am ajuns încă acasă și deja îmi doresc să mă întorc în Dharamshala. Simt chemarea până în adâncul ființei. Cu siguranță voi reveni acolo, la poalele munților Himalaya. Odată ce ți-ai ostoit setea de Dumnezeu dintr-o cupă atât de darnică, vei simți mereu dorul ambroziei. Voi lăsa însă, lucrurile să curgă in matca lor. Pentru că sunt sigură că Universul va pune piesele puzzle-ului în așa fel, încât să ajung din nou la gura cupei. Am să-mi ostoiesc setea și am să-mi șterg buzele cu dosul măinii. Iar la intoarcere voi dormi din nou pe podeaua aeroportului. Sforăind, doar o oră, cum îi șade bine unei doamne superioare ce mi-s.

           Am recitit, știu.... e cam dezlânat. Azi pot doar atât pentru că sunt descompusă și oricum:

                                                  Vă iubesc!

Barierele ce te feresc de iubire

Am găsit azi în zorii zilei un citat de Rumi care mi-a plăcut foarte mult şi m-a atins exact la coarda sensibilă: “Sarcina ta nu este să cauţi iubirea, ci doar să cauţi şi să găseşti toate barierele pe care ţi le-ai construit singur ca să te fereşti de ea”.

În timp ce alergam, de data asta pe o pistă însorită, încercând să-mi depăşesc propriul record (am reuşit 6km, iupiiiiiiiiiiiiii nu mai am mult până la 42, hi hi hi ), mintea mea măcina acest citat. Oare aşa o fi? De un lucru sunt sigură! În ciuda faptului că nu ar trebuie să fie sarcina noastră să căutăm iubirea, de fapt asta facem toată viaţa. O căutăm prin toate cotloanele existenţei, cu îndârjire, disperare. O căutăm în toate formele ei: iubirea părinţilor noştrii, a colegilor de şcoală, a dascălilor, apoi a iubiţilor, a soţilor, soţiilor, a copiilor noştrii. Iubirea în diferitele ei forme de manifestare, iubiri ce ne ridică uneori în extaz sau ne coboară într-o agonie sfâşietoare. Este emoţia în jurul căreia gravitează toată existenţa noastră trecătoare în lumea fizică. Începând din momentul în care conştientizăm în jurul vârstei de 3 ani Eu-l,  încercăm să corespundem aşteptărilor pe care le au părinţii noştrii faţă de noi. Să fim cuminţi, să nu scrijelim pereţii, să nu ne murdărim hainele de sărbătoare, să salutăm frumos, să nu plângem, să nu râdem prea zgomotos. Pe măsură ce creştem, aşteptările devin tot mai apăsătoare: să luăm note bune la şcoală, la final de an să aducem acasă coroniţa din flori veştejite, să iubim persoane ce corespund standardelor impuse de părinţi şi apartenenţa socială, să mergem la facultate, să o şi terminăm, să ne căutăm o slujbă bănoasă şi plictisitoare. Să fim frumoşi, deştepţi, bine crescuţi, culţi, exemple într-o societate muribundă. Să ne căsătorim, să procreăm. Pe măsură ce ne străduim din răsputeri să facem toate astea pierdem esenţă: CINE suntem de fapt. 

Cu trecerea timpului îmbrăcăm măşti ce ascund sinele nostru autentic, ne transformă în marionete mişcate de mâini invizibile, tiranizați de standarde ale unor  minţi bolnave şi frustrate, de imaginile reclamelor menite să vândă fericirea la cutie. Alergăm prin viaţă asemeni unor lunatici, obsedați de case, maşini bengoase, kilograme, riduri, conturi în bancă, excursii costisitoare pe tărâmuri exotice, haine de firmă. Construim în jurul nostru un sistem de bariere ce funcţionează impecabil fără ajutorul împiegatului de mişcare şi paznicului de barieră. E un sistem bine pus la punct, uns perfect, fără nici o fisură în sistemul de scripeţi. Nici o clipă nu avem conştienta faptului că din dorinţa de a fi iubiţi nu am făcut altceva decât să ne îndepărtăm la mii de ani lumină de iubirea pe care o căutăm cu atâta îndârjire. De fiecare dată când facem efortul de a obţine iubirea cuiva creăm artificii ce ne duc în direcţia total opusă scopului.  Acest mers al racului dă naştere în inima noastră unei frici viscerale. Frica ce-mi şopteşte în permanenţă că nu sunt suficient de bun, bogat, frumos, slab, tânăr pentru a fi iubit. E un cerc vicios, e o joacă de-a cocoşul roşu. Tot jucând acest joc ajungi în final să pierzi cel mai de preţ lucru din existenţa ta: autenticitatea. Uiţi cine eşti, poate nici nu ai ştiut niciodată. Bariere invizibile te înconjoară, apeşi inconştient pe butoane mânat de frică, prins în pânza de păianjen, te zbaţi, faci eforturi supraomeneşti să controlezi scripeţii. Hăul ce se cască în sufletul tău se adânceşte tot mai mult. Îţi doreşti să fii iubit, îţi doreşti să dai iubire însă frica te paralizează. Îţi este frică să fii uman, îţi este frică să fii slab, să fii tare, să fii trist, să fii vesel, să râzi, să plângi, să cânţi sub duş, să dansezi în ploaie, să suferi, să râgâi, să faci pârţuri, să sforăi, să ai şosetele găurite, să ai cearcăne, riduri, să îmbătrâneşti. E frică care te ţine în căsnicii ratate, cea care te paralizează în faţa perspectivei unei noi relaţii. De ce? Pentru că tu ştii! Nu eşti TU acea persoană ce joacă rolurile. Eşti înspăimântat la gândul, că cel de lângă tine ar putea întrezări adevăratul tău Sine şi asta l-ar putea determina să nu te mai iubească.

 Soluţia? E simplu. Identifică barierele şi coboară-le pe toate rând pe rând. Îţi promit că vei deveni mult mai “iubibil” atunci când te dai pe tine, când  vorbești  cu  vocea ta “adevărată”, când ai curajul să lași să se întrevadă că poţi fi slab şi fricos. Frica se va evapora de la sine pentru că nu mai ai nimic de ascuns şi te relaxezi. Cel mai miraculos e că începe să-ţi placă pe zi ce trece tot mai mult de tine. În fiecare zi rămâi surprins de potenţialul tău şi te întrebi: mă frate, dar unde am stat ascuns până acum? E momentul în care feţele zâmbitoare se înmulţesc în jurul tău, nu mai îţi este frică de îmbrăţişări şi de cele două cuvinte cu putere magică: te iubesc.

                                                                VĂ IUBESC!