Îmi lipsești!

M-am intors de 4 zile. Viața curge aproape în făgasul ei normal. Peste zi. În aparență. Noaptea insă plec înapoi. Pe străzile din Dharamshala. Simt pietrele sub talpa pantofului, izurile străzii, umiditatea pe piele, căldura, emoția, iubirea. Privesc chipurile oamenilor, văd ochii lor migdalați, zămbetul lor etern. Învîrt moriști de rugăciune, trimit mantra spre cer: Om mani padme hum.... Aud murmurul în ureche acompaniat de sunetele ancestrale ale instrumentelor din templu. Corpul reia rezonanța goarnei, celulele încep să vibreze in ritmul tobelor. Parcă stă să explodeze totul în interiorul meu. Plutesc într-un spațiu atemporal, urcând sute de scări. În somn nu obosesc, nu mi se taie respirația. Simt moliciunea șalului mov pe umeri, răcoarea șalvarilor. Și din nou izurile Indiei. Mirosul mîncării gătite pe stradă îmi inundă nările, gura mi se umple de salivă.

Pășesc lent pe fiecare treaptă, urc către cer. Orașul rămâne în urmă. Se așterne liniștea. Rămân doar eu și cerul brazdat de steaguri de rugăciune. Vântul aduce un nou miros. Pe cel al muntelui. Miros de ieburi tămăduitoare, de zăpadă, de puritate, de locuri netulburate de prezență umană. Mâinile îmi sunt grele. E un sul de steaguri între ele. Privesc la culoarea fiecărui steag, la fiecare nume incripționat pe ele. Sunt scrise stângaci cu un pix de împrumut.  Fiecare steag în parte are un nume. Ale  acelora care au scris în inima mea, oameni care m-au atins, oameni care m-au învățat lecția iubirii. O mână invizibilă prinde primul steag. E roșu, pe el stă scris numele meu și căteva cuvinte: fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Vântul Himalayei le fură  și le ridică către cer, înălțându-le către piscuri acoperite de zăpadă. Le văd cum plutesc încrustând numele voastre în azurul cerului. V-am slobozit către cele patru zări, în infinit, în etern, în spațiul inimii mele. Sunteți și acolo și aici. Ați ramas acolo plutind intre norii albi, dar v-am adus și înapoi, cu mine..... Pentru că m-ați atins cu literele iubirii. Ele nu pot fi șterse cu nici o radieră din Univers.

Liniștea e spartă de un huruit de motor. Râmân incă o vreme între lumi. Ciulesc urechile în speranța că aud respirația ta în patul vecin. În speranța că te aud urându-mi somnoroasă bună dimineața. Te aud.... dar știu că voi bea cafeaua singură și voi privi soarele răsărind deasupra pădurii Baciului.Îmi lipsești! Mă liniștește însă gândul, că e același soare care răsare deasupra Himalayei.Te iubesc!

          

                         Vă iubesc!

Iubire, așteaptă-mă că sosesc!

Am început să-mi îmbrac sufletul de sărbătoare. Ca înaintea  unui mare praznic. Au mai rămas doar  8 zile până să urc în avionul care mă va duce in India,  la Dharamsala.

India mon amour! Mă reintorc la tine. Prima dată când am plecat încolo, foarte mulți amici binevoitori au încercat să mă oprească, spunându-mi că nu am ce căuta in țara aia mizerabilă. Le-am dat ignor. La unii doar la figurat, altora ( prea vehemenți) la propriu. Și nu mi-a parut rău nici măcar o  fracțiune secundă. Pentru că m-am indrăgostit. Îmi  imaginez cum își freacă doamnele neuronii: aha, Judit cu o noua poveste de dragoste! Da e o nouă și veche poveste, iubirea mea pentru India.

Țara extremelor. Bogătia cea mai opulentă în contrast cu cea mai lucie sărăcie vazută vreodată.Țara in care regulile de igienă par să fie inexistente. Ieși din hotelul de cinci stele și calci direct in bălțile de urina.Cocioabe sărăcăcioase iși reazămă pereții de zidul castelelor. Orașele arată ca niște furnicare imense. Gălăgia asurzitoare a străzii. Regulile de circulație par să  fie inexistente. Mașini ce circulă în toate direcțiile, pe stânga, pe dreapta, oameni ferindu-se din fața lor. Paturi incropite din saltele destrămate, așezate pe caldarâm , casa în care își apleacă capul la somn mii de familii. Bărbați facându-si nevoile pe trotuar. Amarâtul de 35 de kg, care pedala la ricșa, ce urma să ne duca pe malul Gangeului. Da, toate astea ar fi putut să mi se pară șocante. Ar fi putut să dea dreptate galeriei care încerca să mă oprească să-mi indrept pașii încolo.

Eu însă m-am încăpățânat să plec. Pentru că știam: eu voi vedea partea miraculoasă. Magia acelei lumi de poveste. Zămbetul împăcat al celui ce-și învelește copilul culcat pe salteaua ponosită în stradă. Invitația de a mă așeza pe pamăntul bătătorit lângă  sufletul, care iși mănâncă unica masă, de pe o frunză de palmier. Mă îmbia să mănânc și eu un pumn de orez din porția lui. Misterul ceremoniei nocturne pe malul Gangeului, în sunetul a sute de tobe și clopoței. Culorile sariurilor, mirosul templelor, gustul mirodeniilor, cântecul călugărilor, răsăritul de soare pe Gange, frumusețea femeilor cu pielea tuciurie, eleganța bărbaților, sutele de zeități, tarabele întinse pe asfalt, templele cu statuile încremenite de sute de ani,  fumul încinerărilor, sadhu cu chipuri pictate în cenușa morților, vacile sfinte, gustul dulce al nanului, căldura soarelui, compasiunea lui Gandhi, versurile lui Tagore, căntecele lui Kapur, gustul masalei, aburul ceaiului, strălucirea Taj Mahalului la răsărit, puritatea statuilor erotice din Khajuraho, femeile ce smulg iarba fir cu fir, luminile ce plutesc noaptea pe Gangele întunecat. Aș putea să vă vorbesc despre India ”mea” ore în șir.

Iubire!- așteaptă-mă că sosesc. Te voi îmbrățișa din nou, te voi strânge la inimă., te voi gusta, te voi respira, te voi atinge, te voi iubi! Te voi turna în cuvinte, te voi împărți cu toți, să te cunoască și ei. Voi pleca capul in fața lui Dalai Lama și voi aduce cuvintele lui acasă pentru voi.

 Să mă așteptați, promit că mă voi întoarce!

                                          

 Vă iubesc