Aș fi putut să te iubesc!

Aș fi putut să te iubesc. Din toată profunzimea inimii mele. Dacă ai fi avut nevoie de iubirea mea. Așa cum m-ai lăsat să mă amăgesc. Așa am crezut, pentru o scurtă vreme. Că vrei să primești  ceea ce am eu de oferit.

Nu aș fi cerut  nimic în schimb. Nici să-mi dai averi, nici să-mi aduci luna de pe cer, nici să-mi construiești case, să-mi sapi fântâni, să-mi îngrijești copiii, să-mi cumperi mașini, să mă alini la bătrânețe, să-mi ștergi ochii când plâng, să mă aștepți în gară când mă adun de pe drumuri, să mă faci fericită, să mă cerți când sunt dezordonată, să mă faci să râd când sunt tristă, să mă ignori cănd sunt furioasă, să râzi de frustrările mele,  să mă încurajezi cănd îmi pierd nădejdea,  să-mi cari sacoșele de la piață, să-mi plătești chiria, să mă speli pe spate, să muncești pentru mine, să mă suni din 5 in 5 minute, ca să știi că sunt bine.

 Poate, aș fi vrut să  împarți toate astea cu mine.Fără sa cer.

 Iar eu, din supraplinul inimii mele ți-as fi împletit coroana de nestemate, să le atârni peste inima ta. Ca să cunoști iubirea mea. Din lacrimi ți-aș fi țesut straie de sărbătoare mătăsoase, ca să nu mai simți niciodată frigul . Din tot săpunul lumii, ți-aș fi făcut balonașe de săpun, ca să nu mai văd  pe chipul tău tristețea, niciodată. Aș fi adunat toți norii de pe cer, i-aș fi ferecat in colivii, să nu-ți mai umbrească  chipul. Aș fi mutat toți proștii din lumea asta, pe o insulă pustie, ca să nu te mai supere nici unul. Aș fi legat ciocul păsărilor,  să nu-ți  tulbure somnul dimineața. Aș fi mutat munții din loc, dacă ți-ar fi stat in cale. M-aș fi prefăcut surdă, ca să nu aud minciunile, oarbă ca să nu văd greșelile. Aș fi făcut  omletă dimineața, cafea, poate uneori aș fi prăjit chiar pâine.

Tu insă nu ai nevoie de nimic din toate astea. Poate.....de cafeaua de dimineață. Aia poți să ți-o faci și singur. Iar eu am să mă straduiesc din răsputeri să te blurez pe ecranul vieții mele. Până devin amnezică. Voi smulge toate amintirile, bune- rele,  le voi sufla in baloanele de săpun. Să urce la ceruri să le inghită corbii, să sughită miros de lavandă. Sau să vomeze curcubee.Poate va ajunge unul dintre ele pâna la tine. Să-ți amintească:  undeva în lume e o femeie, care te-a  iubit. Așa, la timpul trecut, ai înțeles bine.

Da,  ți-as fi făcut și omletă dimineața în timp ce te uram, pentru că miroasă a ouă în casă. Dar, te-aș fi sărutat pe ochi în timp ce îți  puneam ouăle pe farfurie. Mi-aș fi băut abia apoi cafeua. Ca o doamnă superioară ce sunt.

Plec mai departe. Aici nu a mai rămas nimic. Nici ecoul liniștii. Nici dorul, nici dorința. Poate un strop de melancolie și o certitudine: aș fi putut să te iubesc. Nu stiu pâna când.... dar aș fi putut să o fac!

                              Vă  iubesc!



                         http://www.youtube.com/watch?v=EVs_MPpylH4

Când tu ești tu, ești o rugăciune pentru Univers!

Zgomotul roților de tren mă inspiră. Sunt din nou la drum, viața mea a devenit o călătorie continuă. Ajung  acasă prin Cluj, doar să mai spăl o mașină de haine. Când rufele s-au uscat, urc in Suzuka, următorul autobuz, tren sau avion și pornesc către altă destinație.

 Duminică seara ( de data asta in Bran) am plecat la culcare cu intenția vădita de a mă trezi luni și a scrie despre experiența taberei de ”TREZIRE” cu Rune. Vezi de treabă! Nu m-am ridicat din pat până la ora 14. Mă simțeam de parcă cineva m-ar fi intins pe jos și m-ar fi batut din cap pana în picioare cu un mai. Eram descompusă în componente mărunte. Ziua mi-a trecut încercând să mă reîmbin bucațică cu bucațică. Mă întrebam ce-mi dădea senzația de sfârșeală?  Cele 9 zile care au trecut, nu am făcut altceva decât să mănânc, să dorm, să meditez și să-l ascult pe Rune. Nu aș avea nici un motiv de oboseală. Corpul meu fizic însă îmi transmitea altceva. Vroia doar să zacă.

Mintea îmi era la fel de obosită ca și corpul. Găndurile erau rare, leneșe, aproape inexistente. Se mai arunca câte unul înainte, însă nu avea nici un spor. Le ignoram cu nonșalanță.  Nu aveam chef nici sa vorbesc la telefon, cu atât mai puțin să socializez. Lăsam lucrurile să se așeze in interiorul meu. Toate câte le-am trăit acolo sus în inima munților. Pentru că au fost multe trăiri, profunde, ciudate, incredibile, unele chiar fantasmagorice. Am trecut prin toate stările, de la agonie la extaz. De la furia primelor zile, care m-a facut să refuz îmbrățișări, la calmul cel mai profund. De la ură, la iubirea aceea, care te face să devii penibil - iți dă  impulsul ciudat de a-i îmbrățișa pe toți, în timp ce le șoptești la ureche, că îi iubești. Am trăit dislocări în timp, am aterizat în experiențe deja trăite, le-am retrăit cu aceeași intensitate. Am văzut oameni care erau la sute de kilometrii distanță de mine, stând pe scaunul din fața mea. Am trăit neființarea, disoluția totală și apoi am revenit in lumea fizică. Am găsit acel ”no-thing” ( nimic)  undeva intr-un loc nedefinit din ființa mea, crezănd ca am trăit o experiență eșuata, ca să-mi dau seama  a doua zi, că de fapt acel nimic e SURSA pe care o caut cu înverșunare de mii de vieți.

În tot acest timp rațiunea  protesta cu vehemență impotriva tuturor trăirilor. Mai protestează și acum. Uneori mă cuprinde chiar un sentiment de panică pentru câteva fracțiuni de secundă. Pentru că e greu să renunț la convingerile pe care le-am acumulat de o viață întreagă. Parcă tot ce am trăit pănă acum devine inutil, dacă nu mă mai identific cu trecutul. Cu ce-mi voi ocupa mintea dacă ea nu mai face planuri anxioase de viitor? Ce voi deveni acum că mi-am lăsat sus pe munte toate identificările, măștile, rolurile? Într-un fel e înspăimântător. Pe de altă parte insă e cea mai puternică eliberare pe care o poate trăi o ființă umană. Să aduci la nivelul experienței convingerea că nu te-ai născut niciodată, nu vei muri niciodată, că ești veșnic, iubit, văzut și niciodată singur.

Îmi răspund singură la întrebare: voi deveni cea ce sunt deja. De fapt, nu trebuie să devin nimic, doar sa fiu. Așa cum a zis Rune: când tu ești tu, ești o rugăciune pentru Univers. Nu e nevoie de nimic mai mult.

Am ajuns între timp foarte aproape de București. Mă opresc aici, dar promit să revin cu detalii.

                                                                                Vă iubesc

În așteptarea ozeneului

A naibii vreme ploioasă, a naibii dietă, a naibii tristeţe, a naibii ţigări, a naibii kilograme, a naibii dureri musculare. A naibii toate!

Parcă vine sfârşitul lumii. A fost amânat cu câteva luni. Că l-am tot aşteptat de la primul portal deschis în octombrie, apoi în noiembrie, apoi a venit şi 21 decembrie şi tot nu ne-am înălţat nicăieri. Apoi au zis că e echinoxul, apoi luna plină, apoi luna goală, apoi 23 august şi tot nimic. Suntem tot aici, nu ne-am înălţat de loc, din contră. Mult trâmbiţată” înălţare” e nicăieri.

 De dimineță m-am trezit cu speranța că va veni chiar azi. Aştept din clipa în clipă să coboare pleiadienii ori marţienii, ori Kyron, ori Arhanghelul în persoană, cu un mare ozeneu şi să mă ducă undeva într-o lume roz, unde să-mi cânte coruri de îngeri cu harpe fermecate, totul să fie o eternă pace şi fericire, să mă întâlnesc cu Buddha, cu Isus, cu Lao Tzu, cu Zamolxe şi alţi Mari. Să mă ţină măcar unul dintre ei la piept, să mă mângâie pe cap şi să-mi spună că e GATA. Începând de azi nu voi mai primi” delivery-uri” la uşa mea. Universul s-a hotărât să nu-mi mai trimită camioane întregi de probleme existenţiale de rezolvat, că ştie, am fost cuminte şi le-am rezolvat pe toate. Rând pe rând, câte una, încetişor. Mi-am însuşit toate lecţiile care mi-au fost trasate, le-am băgat la cutie, le-am rumegat, le-am mestecat, le-am înţeles, le-am conştientizat, le-am sublimat, le-am împărţit, le-am despărţit, mi le-am asumat, mi le-am însumat. Am făcut de toate cu ele. Şi încă tot mai sunt. Mai rămân şi pe azi, şi pe ieri şi pe mâine. Ca să ajungă pentru o eternitate. Să fie abundenţă, să pot da şi la prieteni şi la duşmani. Chiar şi la vecini dacă cer o porţie. Promit că nu le dau cu împrumut. Sunt darnică, nu vreau să mi le restituie.

 M-am mutat de pomană la hotel, lângă pădurea Baciului, în speranţa că voi fi prima care află marea veste: au sosit. Am tras cu ochiul de dis de dimineaţă, n-a aterizat ozeneul. Nu se aude nici un cor cu voci androgine, nici o harpă. Doar sunetul maşinilor care trec neîncetat pe sub balconul meu. Şi o voce care-mi şopteşte la urechea stângă: până să pleci mai trebuie să te chinui. Mai avem pentru tine! Stai liniştită nu te agita foarte tare. Azi nu e nici un sfârşit. L-ai confundat cu sevrajul alimentar.

                                                           Vă iubesc

Cine ești tu?

Acum câțiva ani am participat la un workshop care se numea Cine ești tu? Undeva la o pensiune draguță prin Moeciu, dacă bine țin minte. Era vreme friguroasa, nu aveam incălzire in camere, apă caldă la dușuri, aveam în schimb, interdicție la telefon și program spartan cu trezire la ora 5 dimineața. Pe la 5 jumătate eram deja așezați câte doi, față in față,  interlocutorul îți arunca în plină figură intrebarea: Cine ești tu? Rețin furia pe care o simțeam crescând în interiorul meu la auzul ei. Nu-mi venea nici un răspuns pertinent. Simțeam doar furia crescând, pentru că nu mă lăsau să-mi duc la capăt rutina de dimineață cu căscatul,cafeaua, țigara, dușul. Priveam la cei din jurul meu, toți erau morocănoși, aproape nimeni nu vorbea. A durat 4 zile, am plecat de acolo fără să aflu cine sunt.

 Ce aș raspunde acum, la o distanță de 5-6 ani?

Acum aș spune că cea mai puternică amprentă asupra noastră, o pune familia în care ne naștem. Educația pe care o primim, bagajul emoțional pe care îl aducem cu noi. Faptul ca suntem crescuți într-un mediu iubitor in care ne simțim în siguranță, lipsit de milioane de interdicții, limitări inutile, poate să ne ajute să devenim niște adulți încrezători, care au curajul să-și asume viața. Mediul familial este acela, care are o influență majoră asupra modului în care ne vom juca mai tîrziu rolurile în societate.

Mi-am pus de atîtea ori întrebarea: oare școliile prin care trecem au vreo influență in definirea adultului de mai târziu? Cu siguranță DA. Nu vreau să fac o analiză comparativă, între scoală prin care au trecut părinții mei, eu, apoi copiii mei. E un subiect mult prea vast ca să mă apuc sa-l despic.

Am mai gasit o listă lungă cu cea ce mă definește ca om, intr-un anumit moment al vieții mele: trecutul meu, prietenii pe care îi am, iubiții, iubitele pe care îi  aleg, familia pe care mi-o întemeiez, meseria pe care o fac, modul in care îmi cresc copiii, locuința in care locuiesc, mașina pe care o conduc, locurile spre care plec în vacanță,  cărțile pe care le citesc, filmele la care mă uit, muzica pe care o ascult, hobby-urile pe care le am, kilogramele pe care le car dupa mine, hainele pe care le port, restaurantele pe care le frecventez si probabil incă multe altele. Toate astea însă mă definesc ca entitate socială, materială.

Dar ce mă definește ca ființă, dacă aș da la o parte toate astea?

 În acest moment al vieții mele, pe mine personal, convingerea  că adevărata mea natura omenească este parte din ÎNTREG. Faptul, că am reușit să aduc la nivel de experiență această trăire, că am devenit conștientă de interconectarea cu tot cea ce este în jurul meu, identificarea cu incomensurabilul, indestructibilul. Mergând mai departe, revelația că, sursa suferinței stă in iluzia separării de ÎNTREG, mă definește, implicit și ca ființă socială.

Certitudinea a fost construită din trăiri care au durat fracțiuni de secundă. Însă odată accesată, devine ireversibilă. Devine un reper în viața ta, de unde nu mai am drum de întoarcere. Îți schimbă viziunea globală asupra existenței. Înveți că esti ceva, ce depașește numele și înfațișarea ta. Te responsabilizează in moduri uneori ciudate, pentru cei din jurul tău. Stii că ești parte dintr-un joc vast, ți-ai asumat niște roluri pe care ești nevoit să le joci. E momentul in care strănsoarea cedează, suferința se diminuează cu fiecare zi ce trece. Nu te mai sperie lumina sau întunericul, pe care le întrezărești în interiorul tău, inveți să le accepți făcând parte din tine. Viața devine magie pentru că ȘTII: nu există rău sau bine. Există doar experința in derulare.  

Răspunsul pe care l-aș da acum e simplu : EU SUNT CEL CE SUNT! Pentru mine workshopul s-ar temina in 20 de secunde, fără alte filozofii.

Vă iubesc

foto: moi

Sony, cavalerul meu salvator

Sunt in autocarul care mă duce către București. Fac lunar acest drum, călătoresc de la Cluj către capitală cu acest mijloc de locomoție; bineințeles din motive financiare. E cel mai ieftin dintre toate.

 Mama mă căinează de câte ori pornesc la drum, îmi plânge de milă: săraca copilă, ce greu își câstigă pâinea.Împreună cu prietenele ei  pensionare, pun la cale diverse strategii,să mă angajeze funcționar la stat ( adica la nefăcut nimic). Pe mine nu mă deranjează de loc aceste drumuri lunare, chiar îmi plac. E un timp pe care mi-l aloc doar mie. De obicei citesc câte o carte, ascult muzică, ma uit la  un film sau pur si simplu privesc peisajul. De exemplu în acest moment scriu.

În toată povestea asta cu călătoriile există un singur lucru care mă irită. Noroc că există in era  modernă, gadgeturi care mă  ajută să depașesc această stare de iritare cu ușurință.  Din genul, cu care pot să-mi astup urechile șă să dau muzica la maxim, să-mi bubuie tobele in cap până îmi ies  ochii ca la melc.

Oamenii care vorbesc la telefon interminabil, ei sunt cei care îmi cauzează nevoia mea de izolare fonică. Chiar in acest moment pe scaunul din spatele meu stă o ”cucoana”, care de 300 de km incheiați vorbește la telefon. În scurtele momente, când intre doua piese de muzicale, se face  liniște în căști, o aud cum turuie într-una. Despre te miri ce: rețete de prăjituri, contracte de mii de euroi, murături. Subiectele ei sunt inepuizabile. La fel  am călătorit odată cu o tânără care a vorbit la telefon din momentul in care s-a urcat in autbuz in Cluj, până a coborât in București. Dacă ar fi spus ceva interesant, în toată invălmășeala de fraze povestite, aș fi putut  scrie un roman despre viața ei. Atât că nu l-ar fi citit nimeni, nu ar fi conținut nimic epic.

M-am tot gândit, ce îi împinge pe acești oameni sa-și etaleze viața în fata altor 40 de călători, să-și spele rufere murdare in auzul tuturor? Singura explicație acceptabilă pe care am gasit-o: le este frică să rămână singuri cu propria lor persoană. Un drum lung de 8-9 ore te confruntă cu ”oglinda” și s-ar putea să nu fii foarte mulțumit de ceea ce vezi acolo. Te întâlnești cu propriile tale gânduri și nu gasești nici un orgasm intelectual printre ele. Preferi să-i poluezi pe ceilalți oameni- cu care ești obligat să rămâi ferecat preț de 9 ore in spațiul strâmt al autobuzului- decăt să privești in adâncul tău.

Nu mă pot supăra pe ei. Trebuie să fie o senzație cumplită să nu poți rămâne în compania propriei tale persoane nici macar pentru o scurtă perioadă de 5 minute. Să fii nevoit să atârni tot timpul pe spinarea cuiva ca să te poți simți în elementul tău.

 Noroc că eu am găsit soluția de a  mă autoexclude din viața lor socială . O investiție intr-o pereche de căști Sony și problema mea a disparut.. Cînd sunt cu ele pe urechi, pot sa vorbească la telefon toți calatorii deodată, eu nu-i mai aud. Am să fac totuși o sugestie conducerii companiei Dacos. Așa cum au pe geamuri anunțuri,care te avertizează că e interzis să consumi alimente in autobuz, ar trebi sa pună niste flyere, prin care să anunțe călătorii, că vorbitul îndelung la telefonul mobil poate provoca tumori pe creier. Poate asta ar pune o cărămidă la nivelulul de autocunoaștere al cetățeanului, pribeag pe meleagurile patriei. Poate mi-ar reduce si mie poluarea cu decibeli!

                                                                           Vă iubesc

Red or blue pill?- sau libertatea de a alege

 Vedeam în zare morile de vânt învârtindu-se leneşe, încercând să mă provoace cum l-au provocat odinioară pe rătăcitorul cavaler pe nume Don Quijote de la Mancha, vestitul erou al lui Cervantes. Incepusem să ţes o paralelă între personajul legendar şi noi, cei care străbăteam în epoca modernă Spania. Eram oare şi noi doar nişte idealişti în căutare de aventură? Sau suntem cei care se situează mai aproape de adevăr prin nebunia noastră de a refuza să devenim prea serioşi? Trăim oare smintiţi de căutarile adevăratului sens al vieţii în încercarea noastră de a ne apropia de înţelepciunea primordială? Asemeni acestui hidalgo, suntem rătăcitori în spaţiu şi timp în eforturile noastra de a reînvăţa să visăm, avizi de renaştere din cenuşa propriei noastre existenţe. Societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu scena unui teatru absurd, iar noi refuzăm cu înverşunare să fim actori în această piesă de teatru în care am fost distribuiţi fără voia noastră. Suntem noi cei care încercăm să ridicăm nebunia firii la rang de întelepciune?  Stă scris în 1 Corinteni 1, 27: ”Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari”.

Aşa fusesem catalogată de mulţi înainte de a porni la drum: nebună, scrântită. Şi sigur că nu sunt unica în această postură. Dar nu voi renunţa niciodată la această “nebunie” care îmi împrospătează viaţa, această dulce nebunie care îmi dă puterea de a-mi identifica visele şi curajul de a le duce până la capăt, care îmi dă posibilitatea să-l iubesc şi pe frate şi pe “tâlhar”, această nebunie care îmi dă forţa să zic lucrurilor pe nume, această scrânteală ce-mi dă curajul să mă “dau” pe mine. E o nevoie intrinsec fără de care nu cred ca aş putea trăi.

Asemeni lui Neo, am libertatea să aleg ce pastilă înghit: pe cea albastră, sau pe cea roşie. O înghit pe cea albastră continuând să fac figuraţie în piesa în care m-a distribuit cu forţa ipocrizia socială, iluzia acestei lumi materiale, sau aleg pastila roşie şi voi putea să trăiesc în propria mea “Ţară a minunilor”, să cobor în adâncuri, să mă dezidentific de rolurile ce mi-au fost sădite cu atâta grijă în minte? Pot să-mi iau oare libertatea de a hotărî care este pentru mine lumea “reală”? Lumea în care mintea este aceea care scrie scenariul şi face regia filmului meu, lumea în care “Mini me” îmi dictează paşii pe care trebuie să-i fac după intrarea în scenă, sau cobor în inimă abandonând încercările de a înţelege lumea trecând-o prin filtrul gândirii, lăsându-mă apoi pradă emoţiilor generate de aceste gînduri?  Răspunsul este: da, sigur că pot să aleg, dar aici vine marea încercare. Care este mecanismul de funcţionare al acestei alegeri? Eu nu joc în Matrix, Morpheus nu stă cu palmele întinse în faţa mea cu cele două pastile. Cât ar fi de simplu! Eu trebuie să-mi iau singură decizia, să decid cum fac să pot coborî în inimă, să acced la libertatea mea interioară care nu are nimic de-a face cu mintea mea, cu corpul fizic, cu măştile ce le port în lume, de mamă, fiică, iubită... Care e mecanismul care mă trezeşte din figuraţie în teatrul absurd, cum fac să îndepărtez voalul iluziei care încearcă să mă convingă că “eu” e această fiinţă în carne şi oase care nu are nimic transcendent, sunt doar pionul de pe tabla de şah? În teorie ştiu ce trebuie să fac, practica mă dă de pământ. 

                                            Vă iubesc

Fragment din El Camino, pelerinaj catre sine

foto. meltfund.com

Lecția de fericire

 Ieri o  bună prietenă  s-a oferit să mă învețe să fiu fericită.Nu oricum, tot timpul.

 În prima fază, trebuie să recunosc, era să cad de pe scaun. În faza a doua, undeva in adâncul sufletului, am simțit o revoltă profundă. Nu înțelegeam care era motivația ei.Par a fi o persoana atât de nefericită, încât e nevoie sa vină cineva din exterior să mă învețe fericirea?

Eu personal nu simt nevoia de lecții de fericire. În al doilea rând, nu cred că am nevoie de fericirea altuia. Pentru că ea- prietena- nu ar putea să mă învețe fericirea mea, doar a ei. Întrebarea care se pune: oare eu aș fi fericită cu fericirea ei? Mă îndoiesc.

Am un singur regret. Am uitat să o rog să-mi dea definiția fericirii.  Fericirii mele, nu a ei. Dacă vroia să mă învețe fericirea, trebuia să știe ce înseamnă  pentru mine. Aici iarăși am o mare indoiala. Nu de alta, dar uneori nici măcar eu nu știu, cum ar putea să știe altineva?

Recunosc, am si eu momentele mele proaste.Uneori aș putea zice, chiar foarte proaste. Nu fac altceva decât să stau intinsă pe covor și îi dau muci. Si ce dacă? Asta sunt eu. Alta nu am. Fără aceste momente aș putea să știu când sunt fericită? Cu siguranță,nu. Ca să știu cum e când ești fericit, trebuie să am și momente de nefericire. Am învățat să simt,când transportul de ”rahat” se apropie de ușa mea. Bate politicos la ușă. Îi deschid la fel de politicos, că doar nu mă aștept la un camion plin cu rahat. ZBANGGGGGGGGGG.... iau în plină figură livrarea și mă delectez o vreme cu ea. Iau lopata și încetișor îmi ”împrăștiez” îngrășământul în grădină.   

În ultima vreme, livrările devin tot mai rare. Mai consistente, e adevărat. Cu cât e mai consistentă livrarea, cu atât lecția pe care o învăț e mai profundă. Știu că am venit in această viață să invăț. Iar dacă școala cere si momente penibile, asta e. Le accept, sunt ale mele. Încerc să le înțeleg, să le integrez in viața mea și să merg mai departe. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar în acele momente, nu pot să zic, că sunt nefericită. Doar tristă. Iar tristețea am reușit să o integrez, ca făcând parte din viața mea. Asemeni unei  dureri de cap. Când ma doare capul, nu ma duc la abator, ca să rog un măcelar iscusit să mi-l amputeze. Am rabdare pâna îmi trece. Mai înghit câte un antinevralgic, mai bag câte un somn. Pentru că am învățat -  trebuie să am răbdare cu ea, va trece.

Așa și cu tristețea. Am răbdare cu ea, știu că se termină, mai devreme sau mai târziu.  Diseară sau mâine dimineață voi fi din nou fericită. Voi privi la soarele care răsare, voi auzi păsările cântând și primul născut sforăind în living. E suficient! În plus voi avea satisfacția că am mai trecut un examen cu brio. Pot sa fiu din nou fericită!

                  

                            Vă iubesc

foto: moi