Eugenia și apocalipsa

 E a doua seară în care manelele urlă, fără număr. Oare ei nu se satură de atâta zgomot? Le aud prin termopane. Eu care mă lăudam în București, când vecinii m-au „manelizat” până la 5 dimineața, că la noi în Ardeal nu se întâmplă așa ceva. Manelizarea a cuprins tot globul pământesc.

Vine apocalipsa! Vă spun eu. Am dat azi peste un semn sigur. Nu se mai găsesc Eugenii la Kaufland. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Era totdeauna un raft ticsit cu Eugenii, de la toate firmele posibile. Cu cremă de ciocolată, de vanilie, verde cu mentă, cu biscuit de cacao. Pachete mici, pachete mari, care îmi dădeau o stare de siguranță. Le cumpăram și eram sigura că am ce hali la 2 dimineața, când mă apucă dorul de dulce. Mă culcam liniștită, adormeam fără  cea mai mică anxietate : la orice oră mă pot trezi, doar cobor la parter și salvarea mea e acolo în dulap: EUGENIA! Iar acum am insomnii.  M-am învârtit cu coșul jumătate de oră printre rafturile de  dulciuri și nici urmă de ea.  E semn sigur că cei patru călăreți ai apocalipsei au pornit către noi și le-au cumpărat pe toate. Sunt convinsă că au dat și șpagă la Kaufland. Ca să le cumpere și pe cele expirate din depozit, alea pe care de obicei le dădeau la ecarisaj, hrană pentru câini.

E jale mare fraților, dacă nu mai găsești nici elementara Eugenie.  Știți cum zice Da Vinci: simplitatea este forma supremă a sofisticării. Asta e Eugenia. Forma supremă a sofisticării. Dulce în forma lui cea mai pură. Cu o vagă esență de rom! Una subtilă, abia perceptibilă! Ți se topește în gură. Seara. Când ești singur și simți nevoia de o îmbrățișare. Muști din ea și ești salvat. EȘTI SALVAT! De ea. EUGENIA! Te inundă cu iubire prin papilele gustative, te liniștește, îți dă o stare de pace. Cum naiba să trăiești fără ea? IMPOSIBIL! Dacă nu trezești cu cel puțin două ambalaje goale pe noptieră dimineața, înseamnă că ai o mare problemă, te îndepărtezi de normalitatea lumii.

Ca să nu mai zic, că de ziua ta poți să-i faci o gaură în mijloc și să-i pui o lumânare, te simți de parcă ai avea cel mai grozav tort de la cofetăria Dana. Vă spun sigur, m-a salvat doi ani la rând.

 Ea e pe rafturi de cincizeci de ani. Mi-o punea mama în gentuță când mă trimitea dimineața la grădiniță.  Două pachete, adică patru perechi. Iar azi am umblat ca un zombi între rafturile de la Kaufland. Nu am găsit-o. Vă spun sigur. E semn că vine apocalipsa!

 Să nu ziceți că nu v-am avertizat!

Cum am renunțat să devin a doua Maica Tereza

              Căldura persistă și coafura rezistă. Nici nu îmi vine să ies din casă. Acum vreo două ore m-am aventurat până la tanti Uliana ( ce nume ciudat) care are un ochi roșu, plin de sânge de la lovitura care a încasat-o de la bivolița proprie și personală. În timp ce o mulgea i-a tras o coadă peste ochi. Și nu se poate duce la "doftor" că  "nebuna" nu stă s-o mulgă altcineva. La oraș cu siguranță nu se întâmplă asemenea accidente, cel mult dă o mașină peste tine. M-am dus la ea ca să-mi cumpăr niște brânză și m-am întors acasă cu brânză și  palpitații în aceeași   bani. Ele au început în momentul în care am greșit cărarea ce duce spre casă și am intrat ca fraiera, direct în grajd. Unde, am dat nas în nas cu un vițel de bivol cât o godzillă, care se uita amenințător la mine și mi-am amintit de povețele Ulianei la plecare.

         -  Să tragi bine poarta dragul mamii, că jițălu ăla îi nebun și dacă scapă nu-l mai prinde nimeni! - de fapt toți bivolii sunt nebuni, asta e arhicunoscut.  

       Am făcut stânga împrejur cu viteza supersonicului și am ieșit din curte cu gâtul sucit la spate, să văd dacă nu cumva mă atacă micul-monstru- negru-nebun-de-legat, , să-mi înfigă coarnele în cur. Am ieșit nevătămată dar am rămas cu palpitațiile. Și trei kile de brânză, bineînțeles. Că mâine mă duc la oraș si duc merinde la familie.

Termometrul arata 39 de grade la umbră. Parcă suntem în iad, aerul pur și simplu te arde. Mă gândesc cu compasiune la cei care acum sunt obligați să stea în cutiile de chibrituri de la orașe, între betoane supra-încinse.

Nu-mi arde de nimic în lumea asta. Nici de scris la roman, nici de pictat, nici de alergat, nici de mers în pădure, nici de citit.  Ca să nu mai vorbim de curățenia care ar fi iminentă. Mă consolez cu gândul că doar o femeie descreierată s-ar apuca pe o asemenea căldură să facă curat. Și oricum în afară de mine și câini, nu-mi calcă nimeni pragul, deci nu are cine să mă bârfească, de genul:

- Tu vecină, am fo’ ieri la Pelioae. Să vezi ce jeg avea în casă, îi atârnă păianjenii de pe tavan și praful de pe mobilă îi de două degete.

Iar în acest "dolce far niente", ce face omul? Gândește! Cu mintea pusă pe bigudiuri de sunetul gaterului care răcnește de azi dimineață. L-a apucat pe careva azi hărnicia. Poate a inventat omul o nouă metodă de sinucidere: prin supraîncălzire, fierbere și explozie. Altfel nu-mi explic de ce te-ai apuca să  tai lemne pe canicula asta.

 Am un tablou în camera de zi la care i-am dat titlul “Eu în chip de Maica Tereza”. L-am atârnat în locul cel mai vizibil ca să-mi amintească că era o vreme când mă străduiam din răsputeri să devin o a doua  Tereza, când îmi doream să pot deveni atât de bună încât să se topească gheața din frigiderul oamenilor când le intru în casă. Iar străduința asta îmi aducea mai mult suferință decât satisfacție. Eram ferm convinsă că de una singură am capacitatea de a rezolva problemele societății,  a lumii întregi. Cu trecerea timpului am devenit însă conștientă, că de fapt schimbarea trebuie să o fac în interior. Să-mi îmblânzesc întâi propriul  suflet iar această blândețe va fi adevărata contribuție la schimbarea lumii. Am descoperit că lumea asta are o armonie și o ordine naturală, nu e nevoie de intervenția mea forțată ca să schimb ceva. Există în ea războaie, foamete, mârșăvie, politicieni corupți până în măduva oaselor, oameni groaznic de răi, criminali, violatori și aș putea să fac aici o înșiruire de două pagini. Dar dincolo de toate astea există o sacralitate, o magie pe care ești capabil să e descoperi pe măsură ce blândețea din sufletul crește și te apropii de autenticitatea ta.

Iar această blândețe trebuie în primul rând să o îndrepți către propria-ți persoană, să înveți să te ierți. E modul cel mai sigur de a lăsa în urmă aroganța și de a-și crește compasiunea față de ceilalți. Iertându-te pe tine, vei putea să-i ierți și pe ceilalți. Fiind blând cu tine vei putea fi blând și cu ceilalți. Și astfel începi să transcenzi dualitatea, să descoperi că totul are un potențial de sacralitate, depinde doar de locul din care privești. Devii conștient că nimic din ceea ce te deranjează nu-și are sursa în exteriorul tău, că poți trăi în lumea asta așa cum e ea creată, cu bune și rele. Te eliberezi din strâmtoare și găsești armonia. În acel moment “a servi” devine ceva natural pentru că ești conștient că binele care îl faci celuilalt de fapt ți-l faci ție. Iar dacă nu pot să-i faci un bine, lasă-l în plata Domnului, să meargă pe cărarea lui.

Nu poți birui lumea de unul singur, trebuie doar să-i respecți ordinea. Nu poți să-i salvezi pe toți, poți în schimb să devii mai tolerant față de ei.

Așa cum îmi exercit eu toleranța în acest moment cu “gateristul”. Cred ca am să mă duc să-i duc o sticlă cu apă rece ca să previn decesul lui iminent.Și îi spun să se oprească ca să restabilim cumva ordinea naturala a lucrurilor. Adică să readucem liniștea în Ocolișel. Sunt o tolerantă, ce mai!

                     Căldură mare, mon chere! 

Timpul nu există de cumpărat, doar de trăit

            Este  extrem de cald afară. Plantele atârnă triste, ofilite, însetate, chiar dacă le ud de două ori pe zi. Zidurile casei sunt încinse, acoperișul stă să se scurgă în streșini. Câinii s-au refugiat în garaj, stau culcați pe dale, cu limbile atârnând.           

           E liniște în sat. Nu se aude nici un zgomot, parcă e liniștea dinaintea furtunii. Dar nu se arată nici o furtună. Cerul e de un albastru transparent, nici urmă de nori. De două zile  nu am văzut țipenie de om. Trăiesc puține suflete în sat, dar parcă și ele au plecat undeva departe, pe un tărâm mai răcoros mai aproape de polul nord, ca să poată respira fără să li se încingă plămânii.

           În casă e bine, temperatură suportabilă. Aici singurele zgomote sunt ticăitul ceasului și zumzetul frigiderului. Tic-tac, tic- tac, tic-tac, tic-tac… cu fiecare bătaie zgomotul devine parcă tot mai puternic, vrând să-mi atragă atenția că timpul trece într-un mod nemilos. De la noi, de la mine, de la tine!

          TIMPUL, averea noastră cea mai de preț. E într-atât de prețios încât nu există de cumpărat. Doar de trăit. Fiecare în felul lui, așa cum poate. Cum îl lasă INIMA  sau cum alege.

           Aici am eu o mare nedumerire! De ce unii aleg să trăiască urât când pot să aleagă să trăiască frumos. De ce unii aleg să fie răi când e atât de ușor să fii bun? De ce să trăim cu ura în suflet când putem alege să ne lipsim de ea?  De ce ne interesează totdeauna capra vecinului când a noastră moare de inaniție? De ce ne uităm mereu la așchia din ochiul confratelui când  noi umblăm prin lume cu o ditamai scândură în ochi?

         Singurul răspuns pe care îl găsesc este: îndoiala de sine. Acesta e motivul pentru care facem alegeri care nu ne onorează. Ea este cea care ne provoacă anxietate, gelozie, aroganță, frustrare, nevoia de a-i calomnia pe ceilalți, de a scuipa acolo unde simțim că nu putem să ajungem. Ea ne poartă într-o lume în care trăim pe baza instinctului animalic, ca și cum supraviețuirea ar fi posibilă doar dacă îl omorâm pe celălalt, îl rupem cu caninii și îl mâncăm. Tot ea ne împinge spre o zonă de perpetuă sărăcie, în care  simțim o  foame dureroasă și o eternă teamă de moarte, o lume de paranoia, bântuită de o agitație sufletească chinuitoare.  Un tărâm în care ne simțim bine doar când îi împroșcăm cu noroi pe ceilalți, pentru că suntem  măcinați de îndoieli monstruoase, în ceea ce privește valoarea propriei noastre persoane.

           Trăim într-o permanentă frică de noi înșine. Ne este rușine de noi, de ceea ce suntem, de cum am fost crescuți, de familia pe care ne-am întemeiat-o, de alegerile pe care le-am făcut în viață. În loc să curățăm gunoiul ne ferim de el, încercăm să-l maturăm sub covor. Nu facem nici cel mai mic efort de a-l scoate din casa sufletului nostru, preferăm să trăim  mânjiți cu propriile emoții conflictuale. Le acumulăm ani de zile iar când nu mai avem loc sub covor începem să le aruncăm în cap la ceilalți.

  - Ia de aici niște smoală, că am destulă, pot să o împart cu tine! - fără să ne punem întrebarea dacă celălalt are nevoie de smoala noastră.  

         Eu încă mai cred că lumea asta la început a fost pură și curată pentru fiecare dintre noi. Sunt de asemenea convinsă că toți avem posibilitatea de a recupera  curățenia originară. Dar asta cere efort! Iar primul pas este recunoașterea ADEVĂRULUI. Acela, că suntem coborâți în această întrupare spre a trăi armonios și în pace lăuntrică. Cu noi și cu ceilalți.  Avem datoria să prețuim viața, conștienți că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru calitatea ei. Nimeni, niciodată nu o va putea face în locul nostru!

      Avem cu toții loc aici pe suprafața Mamei Pământ. Oricum s-ar învârti nu o să ne arunce niciodată din spinare, să ne lase să plutim în derivă printre stele și găuri negre. Iar dacă plutim în derivă, este exclusiv vina NOASTRĂ. Avem la îndemână toate facultățile necesare pentru a regăsi starea naturală de bine fundamental, cu care am coborât în această lume. Trebuie doar să privim adânc în inima noastră și să facem alegerea corectă. Pe aceea, care ne îndepărtează de zona de conflict și ne apropie de curățenia originară. 

                     Tu ce alegi?

       

        Îmi vin în minte niște frumoase versuri tibetane

            „Fie ca ignoranța întunecată a ființelor însuflețite

                        să se risipească

          Fie ca toate ființele să se bucure de o profundă           

                     glorie strălucitoare”

                    

        

Cum să faci un cal să râdă de tine!

Am trecut  printr-o pățanie cu un cal acum câtva timp. Să vă povestesc: venind eu agale pe uliță către casă, văd doi cai  adăpând la vale. Îmi zic în sinea mea: să vezi că unu o ia către tine! Nu apuc să duc gândul până la capăt, că unul o și ia la trap, prin apă către mine. Noroc că-s alergătoare rapidă, judec repede și mult. O zbughesc către poarta casei părăsite, vecină cu a mea, îi trag ușii un picior ala Bruce Lee, fac un salt în aer, trântesc poarta cu putere. Se închide exact în nasul calului nechezând de mama focului. Cu mâinile și picioarele amorțite de frică, înconjor curtea să intru pe portița din spate în propria-mi curte. Poarta ferecată. Nici o problemă! Am picioare lungi, escaladez gardul , sar în propria-mi curte.  Gata sunt  în siguranță! Ei de atunci nu mai ies la plimbare fără băț și spray de piper. Bien sur, duc cu mine și spaima  care mi-a rămas.

Deunăzi , așa mai către înserat , mă hotărăsc să o iau către poienița mea fermecată, să adun juma’ de borcan de flori de cicoare, să prepar un leac cu miere pentru o prietenă. Nu iau nici băț, nici spray, nici ghete, doar un borcan gol. O să urc aici aproape, în  spatele casei și o iau pâș - pâș pe drum câțiva pași, nu am nevoie de arme. La ora asta nu o mai fi nici dracu pe acolo. Mă cațăr până în deal, câinii după mine și ghici ce? Calu’ nebun legat exact pe mijlocul drumului.

- Să mă întorc? Să trec pe lângă el? Nici într-un caz, dacă mă mușcă naibii.

Deviez de la traseul obișnuit, o iau direct pe costișă în sus. Câinii abia făceau față cu patru picioare, eu mă cățăram prinzându-mă de smocurile de iarbă, de crengi pline de spini. Transpirația îmi curgea șuvoaie, tufele mă zgâriau, dar eu urc cu spor, privind uneori peste umăr să fiu sigură că bidiviul nu o ia după mine pe deal în sus. Picioarele îmi merg în toate părțile în „teneși”, dar ajung  în vârf ca o învingătoare ce sunt.

Dau un ocol de vreo doi kilometri, în căutare plantelor de leac. Nu găsesc nici măcar o petală ca să nu mai vorbim de flori. Cicoarea încă nu e înflorită. Cu borcanul gol în mână, mă dau bătută și mă întorc  către casă.

Și acum să te ții! Dacă calul e tot acolo, pe unde cobori? Conform principiilor lui Murphy, dacă un rău trebuie să se întâmple, cu siguranță se va întâmpla. Calul e tot în drum, rânjește diabolic către mine. Nu-i nimic! Sar gardul  și o iau la vale prin livada părăsită de lângă casa mea. Ajung eu cumva la mine în curte. Iarba ne -cosită îmi ajunge până la brâu , picioarele îmi alunecă prin toate hârtoapele, dulăul gigantic al celuilalt vecin latră de după gard cu spume la gură, gata - gata să sară gardul și să mă sfâșie în bucăți.  Colac peste pupăză,  calc într-un ditai mușuroi și mă umplu de sute de furnici care mă confundaseră cu cina. Dădeam din mâini și picioare de parcă eram conectată la doi - două sute. Scap cu greu de  invadatori și îmi continui nestingherită drumul către ulița care mă va salva.

 De peste vale, două vecine se holbează la mine de parcă sunt femeia cu mustață de la circ. Le salut fluturând din mână, ca și cum comportamentul meu este cel mai normal lucru de pe planetă.  Cred că săracele își făceau cruci cu limba în gură și își scuipau în sân, murmurând în surdină: piei satană!  

Mai am un singur obstacol de trecut : ultimul gard din țepușe de lemn, înalt de vreo-un metru  și jumătate. 

- Acu’ să te văd, ce gimnastă ești!

 Deja mă și văd cu vreo țepușă înfiptă în fund, așteptând mașina de la SMURD să mă culeagă de pe gard. Dar Dumnezeu e bun și are grijă de cei curajoși! Găsesc porțiunea care servea pe vremuri de poartă, o împing cu ultimele puteri, mă strecor afară, le fac încă odată la doamne cu mâna, strigând:

 - Sară bună să aveți doamnelor! Oare vine ploaia?

foto: deviantart

Curaj? Mă faci să râd!

                             

Cuvântul care a fost definitoriu pentru .ultima mea escapadă a fost “ CURAJ”. L-am auzit cred că de sute de ori. Înainte de a pleca, l-am văzut scris de zeci de ori în comentariile de pe Facebook, l-am auzit după ce m-am întors și încă îl mai citesc, chiar și la o săptămână de la întoarcere. Curaj la ce? Să trăiești? Mă îndoiesc că ai nevoie de așa ceva. Ai nevoie de el ca să NU trăiești. Să rămâi prins în rutina ucigașă a vieții, să te lași măcinat între pietrele de moară, care te ucid încet, târându-te între un serviciu care te chinuie în fiecare zi și oameni pe care îi detești. Să rămâi în capcana dimineților eterne de luni, dimineți care îți provoacă depresie și te fac să te simți înlănțuit cu bile grele la picioare, asemeni contelui de Monte Cristo. Să târăști după tine leșul în putrefacție al unei căsnicii de mult decedate, urându-te de fiecare dată când te întorci în patul conjugal, care nu-ți mai servește decât la odihna oaselor zdrobite de monotonia existenței tale. Nu mai miroase acolo de loc a amor, decât a pene umezite de la transpirația coșmarurilor tale. Să stai catatonic în fața unui ecran de televizor, privind la emisiuni idioate cu cocălari și curve de doi bani, la știri menite să-ți înspăimânte existența. Pentru toate astea AI NEVOIE de curaj. Pentru că într-o bună zi vei fi chemat la ordin de Șefu ’,fără drept de apel. Ce îi vei spune atunci?

Eu îi voi spune că mi-am vândut bijuteriile ca să pot pleca în Nepal. Că sunt o iresponsabilă și nu mă gândesc că puteam să le vând la bătrânețe ca să-mi cumpăr pită sau să-mi plătesc azilul 3 luni. Am să-i spun că am avut încredere într-un om pe care nu-l văzusem în viața mea, că mi-am încredințat lui doua săptămâni din „prețioasa” mea viața, fără să mă gândesc înainte, nici măcar 24 de ore. Am să-i povestesc că m-am plimbat pe malul râului sacru Bagmati, printre rugurile funerare, între sadhu “înveșmântați” în cenușa morților, între temple în care se mai sacrifică animale spre mulțumirea lui Shiva.

Apoi am urcat muntele. Și am tot urcat trei zile, cu dorința de a mă simți mai aproape de EL. În speranța că poate îi văd urma lui Yeti cel  păros și picior numărul 50. Am trăit  spaima omului sufocat de răul de altitudine, momentul în care  simți că plămânii îți vor exploda dacă mai faci un pas în sus. Însă, acolo sus pe Poon Hill, am văzut “doar” munții Himalaia cu piscurile scăldate în aurul soarelui răsărind. Le-am gustat numele pe rând, le-am repetat obsesiv : Daulaghiri, Annapurna, Machhapuchhre. Le-am încrustat în  memoria celulelor mele, ca să mă pot întoarce acolo când sunt tristă. Am plâns lacrimi de bucurie privind  peisajul, de o frumusețe greu de cuprins cu inima.

Apoi am coborât și ne-am scăldat în apă caldă cu bătrâni ce nu-și mai cunoșteau vârsta. Apoi am zburat în cer cu vulturii, am alunecat în canoe pe apă printre crocodili. M-am întristat  la vederea elefanților în lanțuri. M-am bucurat la vederea rinocerilor păscând leneși în jungla, a maimuțelor sărind vesele printre crengi, a ursului ce trecea sfidător prin fața mașinii chemându-și puiul după el, a bizonilor coborați la vale doar în cinstea noastră.

Apoi am alunecat iar cu barca pe râul învolburat, am urlat cât m-au ținut plămânii la fiecare val.

Am să-i povestesc că m-am bucurat de dal bat power, de tatopani, de mirodenii alese, de cântec , de dans, de mirosuri, de frumusețea oamenilor, de bunătatea lor, de Kukuri, de prieteni noi, de zâmbete, de îmbrățișări, de frig, de căldură, de Buddha, de locuri sfinte, de acorduri de chitară, de picături de ploaie, de razele soarelui, de gălăgia orașului, de poluarea mașinilor îmbătrânite de drumuri imposibile, de liniștea muntelui, de culorile steagurilor de rugăciune, de sunetul gongului în templul ce se trezea la viață, de căldura sacului de dormit la -2 grade în cameră, de dansul păunului, de frica ce mi-a mușcat din mădulare la gândul zborului, de zâmbetul copiilor, de verdeața lanurilor de orez.

Credeți că o să-mi spună că am fost curajoasă? Cu siguranță nu. O să-mi zică : - - Bravo fată! Ai știut să te bucuri de tot ce v-am dat.

Iar pentru asta nu ai nevoie de curaj. Doar de a simți nevoia de a trăi. "De -adevăratelea".

Îi mulțumesc lui Tavi Segărceanu, alias Sega, (autorul de talie planetară) , pentru că a făcut posibilă această aventură în Nepal. Că ne-a dat voie să pătrundem în cotloanele sufletului său, să mergem pe urmele aventurilor lui, să-i cunoaștem și noi pe acei oameni, care i-au marcat viața. Îi mulțumesc lui Lama ghidul nebun, că ne-a călăuzit pașii pe munte, lui Shaila căpitanul, care a căzut din propria lui barcă, Lui Sushma și Maya că ne-au hrănit cu cel mai bun dal bat “power” din lume, Lui Hari ghidul expert, care ne-a ocrotit de crocodili și fiarele pădurii cu un băț de bambus, cărăușilor care s-au spetit cărând bagajele noastre, lui Petra care mi-a suportat sforăitul atâtea nopți și nu în ultimul rând domnului arheolog Basanta Bidari, pentru că și-a împărtășit înțelepciunea cu noi.

PS. Îi mulțumesc și lui Bogyo,  beagle-ul atomic. că m-a așteptat răbdător acasă și nu s-a supărat pe mine.

Annapurna sud văzut la coborâre

Annapurna în răsăritul de soare

Cu Petra, cea care m-a suportat eroic

Lama ghidul nebun cu Sega

Peisajul ăsta mi-a tăiat respirația

Toti de-a fir a păr

 

  

Esti iluminat.... si ce?

            Notiunea de spiritualitate a fost deformata serios in lumea occidentala, ajungand sa devina o piata de “gablonturilor”, maestri, vindecatori si o multitudine de practici spirituale sau abuz de substante, etc.

          Cultura vestica a luat ceva foarte simplu si pur transformandu-l in ceva comercial, competitiv, cu alte cuvinte, in ceva ce ea nu este. Mintea noastra occidentala e setata pe dorinta de a dobandi. Unii oameni, , si-au petrecut intreaga viata pe “calea spirituala”, incercand sa obtina acel “ceva” si reusind doar sa ramana in aceleasi blocaje si limitari vesnice.

         Tocmai aceasta dorinta de a obtine acel “ceva”, de a ajunge intr-o “stare de constiinta superioara” e cea care ii tine pe oameni in limitari si intr-o continua cautare. Prin definite, a fi “un cautator”, inseamna ca inca nu ai gasit, asta fiind motivul pentru care, cei ce cauta, nu gasesc. Unul din marii budisti tibetani, Chogyam Trungpa Rinpoche, care a jucat un rol crucial in diseminarea invataturilor budiste in Occident in timpul ocupatiei chineze, spunea urmatoarele, legat de trezire/meditatie/iluminare, in “Meditatie in actiune”:

       “Meditatia se bazeaza pe 3 factori fundamentali: primul este faptul de a nu te concentra pe interior; al doilea, de a nu tanji sa devii superior, iar al treilea, sa te identifici total cu “aici si acum”.”

           In contextul capitolului in care gasim a acest citat, face referire la ego-ul nostru - sau ideea noastra despre cine suntem; “Eu-l” care nu are consistenta - si nu sprijina credinta ca acesta exista. El denunta stradania de a deveni mai bun sau superior - din moment ce constienta pura nu poate fi “inmultita” sau “diminuata”. El nu vorbeste nimic despre vindecari, cristale, chakre, Inaltare, dorinta de a se stradui sau folosirea anumitor substante….doar sa FII.

               ILUMINAREA

            E un cuvant amuzant ,inconjurat de conotatii , imagini si pareri. In cultura vestica de obicei se crede a fi ceva ce se dobandeste dupa 3 sau 4 decenii de izolare in meditatie . Cu cat citesc si calatoresc mai mult, realizez ca acest cuvant nu se refera la a atinge stari superioare de constiinta sau castiguri personale.

“Strict vorbind, nu exista oameni iluminati, ci doar activitate iluminata.”

           Asta a spus-o marele maestru zen Shunryu Suzuki. Se potriveste exact cu ceea ce a i-a spus Maharaji, maestrul Hindi al lui Ram Dass acestuia, cand a fost intrebat cum sa devina iluminat. Acesta i-a spus “Iubeste-i pe toti, hraneste-i pe toti, serveste-i pe toti.” Cat de simplu! Cunoasteti voi pe cineva care intr-adevar face acest lucru?

          Iluminarea se refera la constientizarea fiintei noastre adevarate – a ceea ce suntem noi cu adevarat. De aceea toti invatatorii spirituali - incepand cu cei din Budismul tibetan la Advaita Vedanta si pana la Upanishade, se refera la ea ca fiind “realizarea sinelui” nicidecum iluminare. Realizare faptului ca noi nu suntem mintea noastra care gandeste, nu suntem corpul nostru, nu suntem emotiile, sentimentele, dorintele si aversiunile noastre. Noi suntem constienti de toate aceste lucruri nu suntem acestea. Invatatorii folosesc cuvinte ca “constienta”, “constiinta, “Dumnezeu”, “starea Buddha”, “vid”, etc. In esenta, constiinta este constienta de ea insasi. Realizand ca fiecare dintre noi este deja aceasta “constiinta”, suntem deja “acolo”, doar ca ne identificam cu lucrurile de care suntem constienti (trup si minte) limitandu-ne, facand din asta cauza tuturor suferintelor noastre. Suntem obisnuiti sa ne concentram pe aparentele exterioare; corpul. intelectul, diferentele dintre noi, credintele,convingerile personale. Insa indreptandu-ne atentia spre “interior” la modul in care functionam, la “constiinta” care este intotdeauna acolo, vom gasim o profunzime a fiintei noastre care este aproape inspaimantatoare.
Acest lucru nu este ceva ce se poate obtine - greu de inteles pentru mintea occidentala conditionata sa dobandeasca. Aceasta vrea intotdeauna sa-i depaseasca pe ceilalti, sa fie pe un piedestal, sa fie vazuta, sa fie superioara. Tocmai acest comportament egocentric este cel care ii tine pe oameni separati. Din acest motiv cand vei auzi pe cineva afirmand ca este “iluminat” , poti fi sigur ca nu este; Iar marii invatatori spirituali, cand sunt intrebati daca ei sunt astfel (iluminati), se vor eschiva sa-ti raspunda.

           Chogyam Trungpa Rinpoche a spus odata intr-unul din discursurile sale “Esti iluminat…si ce?” Se amuza de modul lumii occidentale de a dori sa devina fiinte mai bune sau superioare, dar ce inseamna acest lucru pentru noi in viata de zi cu zi de fapt? Ne izolam intr-o camera intunecata meditand toata ziua? Umblam cu pieptul scos in afara si ego-ul umflat? Revin la ce a spus Maharaji. Daca actionam din pozitia constientei ca toti suntem aceeasi esenta, doar ca purtam diferite masti, vom reusi sa ii tratam pe ceilalti ca pe noi insine. Astfel vom face diferentele irelevante iar notiunea de “celalalt” isi va pierde sensul.

“Oriunde merg, ma intalnesc pe mine” Shunryu Suzuki

                          ABANDONUL

         Ideea fundamentala ce reiese din invataturile adevaratilor intelepti si mistici este acea a abandonului; in a te preda complet intregului, a ajuta si vindeca pe cei care au nevoie si a renunta sa-ti promovezi propria cariera,cont bancar, imagine de sine. Putem ajuta atat de multi oameni, daca pur si simplu iesim din normele sociale de progres si munca, si incetam sa ne mai gandim la ceea ce gandesc altii despre noi. Cel mai probabil ca pe strada noastra locuiesc oameni care se lupta cu facturile, cu lipsa hranei si banilor. Exista batrani care ar putea beneficia de faptul ca tu esti tanar, saracii care ar putea beneficia de generozitatea noastra, cei singuri carora le-ar putea fi de folos caldura noastra. Crezi ca acestor oameni care se zbat in mizerie le pasa de cat de bine poti tu sa meditezi?

        E foarte usor sa fii prins in eticheta spirituala, sa o folosesti ca un concept, o identitate, in locul unui mod de a fi. Este usor sa te atasezi de ideea de a fi “spiritual” si sa te identifici cu una dintre multiplele etichete existente pe “piata spirituala”. Incepand cu “copiii indigo” pana la “ lucratorii in lumina” . Toate acestea nu fac altceva decat ne separa intr-o noua forma de semenii nostri, sunt doar o formula de a ne decreta “speciali” si cu o baza morala superioara.

        A fi spiritual nu inseamna a lucra continuu cu sinele nostru in meditatie si yoga. A fi spiritual se rezuma la servirea celorlalti si la a pune capat suferintei si separarii de alte fiinte. A da si a impartasi fara nevoia de reciprocitate sau recunoastere. Daca o mana hraneste o gura, conteaza a cui este? Cea mai buna cale spre atenuarea ego-ul, abandon, eliberarea de dorinte si aversiune, este servirea celorlalti. Nicidecum grijile legate de obtinerea acestor “experiente uimitoare”, comunicarea cu ingeri, scrutarea altor dimensiuni sau inaltarea pe un piedestal de meditatie. Nu! Calea este sa ne abandonam si sa-i servim pe ceilalti! 

Sursa articol : http://www.collective-evolution.com/2015/01/11/has-spirituality-become-another-ego-identity/

Sursa foto: nu mai stiu, de undeva de pe internet :)

Pentru ca tu esti "altfel"!

       

   Am și eu o întrebare . Cu ce un intolerant creștin e mai bun decât un intolerant islamist? În decursul a 200 de ani, cele 8 cruciade au omorât 9 milioane de oameni în numele lui Isus.  În anii inchiziției Torquemada a torturat și ucis 2000 de oameni, convins ca misiunea sa este una divina. Atrocitățile comise de acesta își găsesc echivalentul în Europa în perioada celui de-al doilea război mondial, când în timpul Holocaustului au fost torturați, omorați 6 milioane de evrei. Dintr- o parte din ei s-a fiert săpun. Ca sa nu mai vorbim de tătucul Stalin, căruia i se imputa intre 42 și 62 de milioane de vieți Atât, ca el probabil  era un ateu, deși a fost admis la seminar.  Și as putea sa continui aici cu o lista lunga de oameni care au fost uciși în numele unei ideologii, credințe religioase, politice . Oameni de toate neamurile, de toate religiile. Zeci de milioane de oameni.

         Care e problema noastră oameni buni? Va spun eu care: intoleranța. Suntem intoleranți pana în măduva oaselor. Fata de toți si de toate. Începând din familie , fata de copiii noștri, fata de consorți, fata de vecini, fata de romani, fata de unguri, fata de țigani, fața de celalalt participant în trafic. Sa mai continui lista? Nu cred ca e cazul. Toți ceilalți sunt prosti, eu sunt singura deșteaptă de pe globul pamântesc.

        Și acum sa vedem ce inseamnă sa fii tolerant? Toleranta nu înseamnă sa fii neapărat de acord cu celalalt, care e foarte diferit de tine sau sa accepți un comportament care ție ți se pare scandalos. Ea  înseamna, a avea respect fata de credințele și practicile celorlalți, mai ales când ele diferă de ale tale. Ceea ce nu înseamnă sa fii de acord cu ei, ci pur și simplu sa le respecți dreptul de a vedea diferit viața.

        Așa că privește în adâncul sufletului tău și fă să înceapă schimbarea de la tine. Poate asa, peste 20 de ani nu va mai exista “breaking news” și copiii copiilor mei nu vor mai fi nevoiți să se ucidă între ei, pentru ca sunt “altfel”.

         

   foto: adevarul.ro 

Cum sa transformi un abandon într-o victorie

            De data asta m-am întors acasă, doar cu tricou și număr, fără medalie de finisher. Pentru că am abandonat după 11 km. Îmi sună însă mai bine la ureche: m-am oprit din “alergat”. De ce am pus în ghilimele, vă întrebați.Pentru că a fost un traseu “inalergabil” pentru mine. Am mers din 11 km cam 8, la pas. După primii doi kilometrii de urcare, îmi suna deja în ureche : femeie bună, tu alergi de plăcere iar aici nu e nici un dram de plăcere, doar chin.
           Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap în timp ce mă luptam cu cărarea pavată cu bolovanii, care așteptau într-un mod perfid, să aluneci și să-ți rupi gâtul: ”Ce bine era dacă aș fi avut AND de capră neagră, acum aș fi putut să sar de pe o stâncă pe alta fără probleme. Cuțitele din genunchi ar fi fost mai utile la tăiat pâinea decât in meniscul meu. Uite ce viperă draguță pe cărare, totuși i-ar sta mai bine într-un borcan cu formol în muzeul zoologic.Ce bine era dacă m-aș fi încălțat azi cu bocancii și să-mi fi luat și bețele de tracking cu mine, probabil mi-ar fi fost de mare ajutor, ca să termin măcar prima tură de 11 kilometrii.”
             Iar în tot acest timp, egoul meu se trufea într-un mod obraznic de-a dreptul: hai că poți, ești forțoasă, antrenată, magnifică. Uite cum zbori pe culmile munților. Zburam pe naiba. Mergeam la pas și totuși abia reușeam să respir.
               Pe la kilometrul 5 mă hotărâsem să-mi ignor azi definitiv egoul. E treaba lui ce vrea el, eu mă opresc după primii 11 km. Pentru că alerg de plăcere, nu ca să demonstrez cuiva, ceva. Azi nu am găsit plăcerea în cea ce făceam și am hotărât să-mi ascult vocea interioară și corpul.
           Aici s-a transformat abandonul în victorie. La kilometrul 5. În acel moment, în care mi-am realizat propriile limite și am acceptat că pot pleca acasă și fără medalia de finisher.
            Conducând către casă, făcând bilanțul zilei de azi, am devenit dintr-o dată mulțumită de faptul că am reușit să iau această hotărâre . Să nu credeți că a fost ușoară. Egoul meu de leoaică a suferit destul de consistent pe parcursul kilometrului 6. Dar s-a consolat rapid la următoarea pantă, ca să nu mai vorbesc despre coborârea ( aproape pe fund) ce a urmat. Nu mai rămăsese urmă de trufie în egoul meu. M-am oprit după cei 11 km fără cea mai mică ezitare. Mai am nevoie de picioare pentru următorii kilometrii pe care îi voi alerga până la 90 de ani. Ar fi fost mare păcat să-mi las oasele în Cheile Turzii.
             A fost o lecție frumoasă, lecția abandonului. M-a învățat cum să mă smeresc în fața propriilor mele limite, cum să accept că viața nu e tot timpul despre a câștiga. Uneori e despre, cum să pierzi... cu demnitate. Pentru că a reuși să-ți păstrezi demnitatea, atunci când ești perdant, e o artă. Una care se învață greu. Mai ales când Universul te-a înzestrat cu egoul unui leu.

                                                             Vă iubesc!

Atunci Dumnezeu a zis: dacă voi nu mă vreți nici eu nu vă mai vreau!

Am hoinărit ieri prin Apuseni în zona Geamăna. De obicei hoinărelile de genul ăsta, îmi încarcă sufletul  și toate celulele cu energie benefică. Ieri m-am întors la colțul meu de rai din Ocolișel, dezolată de imaginile ale căror amintire îmi stăruie încă pe retina. Imagini ce mă poartă cu gândul la instantanee desprinse din lumea post-apocaliptica din filmul Mad Max, imagini ale unei lumi părăsite Dumnezeu , lăsându-și casa golită de suflare umană, cu turnul înălțându-se din halda de steril urlând parcă : Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă mai vrea!

Și a plecat de acolo. Uitând ascunse prin pădure câteva case, în care mai trăiesc moți, care refuză cu îndârjire să-și părăsească pământurile. Pământuri care peste câțiva ani vor fi și ele înghițite de halda de steril. Pe marginea “lacului” multicolor mai există două biserici care vor avea aceeași soartă, vor fi înghițite cărămidă cu cărămida de nepăsarea umană.

Da știu, avem nevoie de cupru! Laptopul pe care scriu în acest moment nu ar putea fi construit fără el. Curentul care îl alimentează nu ar ajunge la mine fără el. Telefonul cu care vorbesc are și el nevoie de circuite. Dar acesta e prețul? Să-l gonim pe Dumnezeu? Să distrugem natura creată de EL? Să gonim oamenii din casele lor? Se pare că da. Mi se pare atât de trist. Oare până când ne va mai suporta Mama Pământ? Cât va mai răbda oare aceste plăgi, pe care i le provocăm în numele progresului? Nu am răspuns la nici una dintre aceste întrebări. Rămân doar cu tristețea, care cu trecerea zilelor se va diminua cu siguranță. Voi uita și eu, că există pe această planetă locuri din care EL a plecat. Pentru că așa suntem noi oamenii, uităm. Până în ziua când nu va mai fi posibilă uitarea. Nutresc însă speranța că e departe încă… acea zi. 

                                                     Vă iubesc! 

Gânduri dupa Maraton Apuseni

Dacă acum un an mi-ar fi zis cineva că voi alerga semi-maraton montan îi râdeam in nas. Încă în hohote. Eu? Cum să alerg eu 21 de km pe munte? E absurd! La vremea aceea dacă alergam 5 ture de pistă în Babeș ( 2 km) eram ruptă în figuri. Și totuși mândră de mine. Nu alergasem niciodată în viața mea. Nici prin cap nu mi-a dat, niciodată, că aș putea să o fac . A fost ca un fel de rătăcire de moment, faptul că într-o buna zi mi-am luat niște pantofi de sport ponosiți din dulap și m-am hotărât să încerc.

Azi iată-mă pe locul trei pe podium. Știu că nu e mare scofală. La categoria mea de vârstă aleargă puține femei. Este ușor să fii sus în clasament, când concurezi cu o mână de oameni. Dar ideea, că aș fi putut să urc pe podium, dacă nu aș fi fugit acasă să-mi odihnesc oasele frânte de urcușuri și coborâșuri în Apuseni, este destul de motivantă.

Cum a fost ieri? A fost magie curată. Cu siguranță ați putea să-mi puneți întrebarea ce poate fi atât de deosebit în a urca și coborî până la epuizare pe munți. Ce plăcere poți găsi în a-ți pierde suflarea, în a transpira ca un cal înhămat la căruță, în a trăi acea senzație că următorul pas cu siguranță nu îl vei mai putea face, în a cădea, în a te ridica? E greu să explici. E ceva ce trebuie să trăiești ca să poți înțelege. E ca și cum l-ai lăsa undeva în urmă pe cel care ești în viața de zi cu zi. Ca și cum acolo în pădure, pe pășuni, pe cărări strâmte de munte, ai fi schimbat cu cineva pe care nu l-ai cunoscut până atunci. Un personaj nou în viața ta, un om ale cărui limite sunt cu totul altele decât acelea pe care le cunoști tu.

Am trăit ieri, acolo în Apuseni, într-o lume total nouă mie. O lume în care solidaritatea umană nu e doar un concept abstract, fraternitatea devine o realitate palpabilă. Am învățat dimensiunea cuvântului sportivitate. Acum simt că fac parte dintr-o frăție invizibilă, în care firele ce ne unesc sunt pașii făcuți, iubirea față de natură, față de semenul tău. Și e al naibii de bine să faci parte dintr-o asemenea frăție. Să simți că rezonezi cu toți cei care pornesc deodată cu tine de la linia de start. Atunci când stai acolo împreuna cu ei, simți că  ești parte dintr-un organism imens , respiri la unison cu ceilalți, resimți aceleași emoții, iar fluturii din stomac zboară de la unul la celălalt ca într-un ritual  de împerechere ciudat. E o lume frumoasă în adevăratul sens al cuvântului.

 M-am simțit extraordinar de bogată ieri. Și mă simt și azi, în ciuda durerilor ce mă chinuie la fiecare pas. Sufletul meu s-a îmbogățit cu o experiență despre care, cu siguranță le voi povesti nepoților mei. Pentru că va rămâne brăzdată adânc în suflet.

           Am recitit și am realizat: cuvântul cel mai des folosit a fost verbul “ a simți”. Cred că aici e frumusețea la povestea asta cu alergatul. Atunci când alergi, simți că ești viu, că trăiești la maxim. Ăsta e motivul pentru care alergatul dă dependentă . Una care nu dăunează grav sănătății. Puteți consuma în cantități nelimitate. Veți deveni mai frumoși, mai fericiți și mai sănătoși.

          Mulțumesc din inima organizatorilor de la Maraton Apuseni, voluntarilor, sponsorilor , tuturor alergătorilor și celor care ne-au susținut de pe margine. Voi toți împreună, ați făcut ziua de ieri  impecabilă! 

                                                   Vă iubesc! 

foto: Tudor Șofron 

Cum am ajuns la linia de start...

Fiecare alergător are povestea lui. Așa și eu o am pe a mea. Peste exact 24 de ore mă voi alinia la linia de start pentru primul meu semimaraton. Eu care am detestat alergarea încă din liceu, când trebuia să alerg probele de rezistență. Era chinul de pe lume. După 50 de m de alergare eram gata să-mi dau duhul, uram acea zi în care trebuia să dăm probele de rezistență.

Și iata-mă acum pregatită să mă aliniez la start alături de alți câțiva mii de alergători. Simt nevoia să fac un bilanț al anului care a rămas în urma mea. Îmi pun întrebarea cum m-am apucat de alergat? Simplu: am scos într-o zi o pereche de pantofi de sport din dulap, i-am încălțat si am ieșit pe pistă in parcul Babeș. Asta după ce văzusem un afiș al maratonului de Cluj pe Facebook. Mi-am zis atunci: voi fi acolo și eu anul viitor. Bineînțeles după 50 de metrii, am simțit aceeași panică ca în vremea liceului. Mi se părea groaznic de greu. Mai ales că nu mai am 16 ani. Mai ales că eram și fumătoare înrăită. Mai ales că purtam cu mine, zi de zi, un surplus de greutate de 10 kg.

Dar am continuat să alerg. Pe măsură ce trecea timpul, pașii deveneau tot mai ușori. Distanțele tot mai lungi. Plăcerea creștea cu fiecare kilometru pe care reușeam să-l parcurg. Apoi am schimbat alimentația, am început să pierd kilogramele. Și deveneam tot mai motivată cu fiecare zi . Am reușit 1 km, apoi 5 , apoi 10 si chiar 20. Mi se părea incredibil că pot. Au fost dureri, uneori chiar grele, au fost și alte probleme, dar nu am renunțat. Încet-încet alergarea a devenit modul meu de a meditata, de a-mi transcende propriile limite, de a-mi demonstra că orice e posibil, dacă îți dorești cu ardoare. Astfel a devenit pentru mine, alergarea un mod de viață.

După 8 luni am reușit să renunț și la fumat. A fost o perioadă foarte grea, cu stări depresive destul de accentuate. Am reușit însă să le înving, chiar dacă mai “trișez” cu o țigară electronică. Eu sunt mulțumită chiar dacă toată lumea mă ceartă că nu renunț la ea. Într-o zi o voi face și asta!

 Însă cel mai frumos lucru, în acest an care a trecut, au fost oamenii pe care i-am cunoscut datorită pasiunii pentru alergat. Oameni cu suflet frumos, determinați, cu voință de fier, cu inimi imense, gata să-ți sară in ajutor oricând, să te încurajeze, să-ți dea sfaturi, deștepți, profunzi. Oameni care mi-au fost exemplu, m-au motivat, m-au ajutat să mă disciplinez. Apoi, au fost aceia pe care i-am motivat și eu la rândul meu, i-am ajutat să înțeleagă că pot și ei. Le mulțumesc tuturor că mi-au fost alături pe acest drum al descoperirii de sine. Nu vreau să fac o listă de nume aici, de teamă că aș putea să uit pe cineva. Cu siguranță știți voi, cei care ați fost acolo, alături de mine. VĂ MULȚUMESC!

A fost un an frumos! Vreau să-mi mulțumesc mie, că mi-am dat voie să-l trăiesc. Am cunoscut o nouă Judit, una care nici măcar nu am bănuit că există. Îi urez bun venit în viața mea! Îi doresc mâine spor la alergat! Buon Camino, prietena mea cea mai bună! Știu că poți! Iar acest semi-maraton e doar un început!

                                                  

                                  Vă iubesc!

Vânare de vânt...

A trecut ceva timp de când nu am mai scris la carte sau pe blog. Am senzația că o pâclă groasă mi-a invadat creierul, îl acoperă asemeni unei meduze gigantice, atârnă până în apropierea ochilor, făcând-mă aproape oarbă. La propria mea viață. Simt că în ultimele luni am rătăcit aiurea în tramvai, oscilând între trăiri extreme, exact de pomană. Uneori urcam la cer, îmi creșteau aripi ce mă înălțau într-o zonă inimaginabilă creierului uman. Și asta doar ca să am de unde cădea. Să dau cu capul de toți pereții și de toate colțurile care există în Universul ăsta. Apoi să rămân amețită, debusolată perioadă de zile în șir. De luni de zile mă întreb de ce m-a adus viața în zona asta tulbure, ce am de învățat și refuz cu atâta obstinență să văd, ceva ce cu siguranță se vrea a fi o lecție simplă.

Am căutat răspunsuri în toate cotloanele posibile, am apelat la prieteni inițiați în tainele astrologiei, șamanismului, psihologiei, numerologiei, clarvederii. Pe moment credeam că am aflat taina, că am ajuns mai aproape de înțelegere, că în decurs de câteva zile, chiar ore să-mi dau seama că de fapt nu am înțeles nimic. Frământările deveneau tot mai profunde, neînțelegerea se adâncea cu fiecare  zi ce trecea . Săptămâni în șir am trăit într-o debusolare exasperantă, care mă fereca intr-o celulă parcă  la limita supraviețuirii. Toată nemulțumirea începea să somatizeze în corpul fizic, pușca când într-o zonă când în alta, sub formă de fel de fel de dureri.Uneori chiar mă întrebam dacă nu cumva îmi pierd mințile.

Fraza care îmi revenea obsesiv era : Nu mai vreau! Mă luptam cu un dușman imaginar, un balaur cu șapte capete, care îmi scuipa foc direct în față, îmi pârjolea creierul, viscerele, mă epuiza. O himeră născută din neacceptare, din dorința de a scrie scenarii mistico-fantazmagorice despre vieți de poveste cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, despre iubiri ce sfidează barierele lumii fizice, despre tinerețe fără bătrânețe, despre nemurire…  despre orice nu avea legătură cu viața, așa cum o percep majoritatea muritorilor. Încercam să fug într-o lume iluzorie, în care e posibil să ajungi la stele, să presari pulberea lor în inimă și să dansezi desculț, asemeni lui Zorba grecul pe plajă, fără să-ți pese că cochiliile scoicilor te taie la picioare. Proiectam idealul acolo unde de fapt era doar ceva banal, prozaic. Îmi risipeam energia acolo unde nu era nevoie de ea, încercam să salvez acolo unde nu era nimic de salvat, încercam să fiu de folos acolo unde nu avea nimeni nevoie de mine. Insistam cu obstinență să rămân într-un loc străin mie, care era populat cu mult timp înainte de a ajunge eu acolo, cu personaje dintr-un alt roman.  Îmi dădeam silința să umplu un gol care de fapt nu exista.

Fiecare gest, gând, acțiune mă îndepărta de adevăr. Acela al vieții mele reale, în care îmi găsisem deja menirea. Îmi găsisem sursa din care să mă hrănesc.  Mă întâlnisem deja cu Sinele meu, știam deja secretul, mergeam pe cărarea corectă. Am simțit însă nevoia să mai vânez un pic de vânt, vorba lui Bob Dylan. Că doar cum altfel aș simți că trăiesc? Cum altfel aș reuși să cunosc forța sufletului meu de a merge mai departe, dacă nu m-aș poticni uneori în noroiul ego-ului meu? Cum altfel aș reuși să-l cunosc în toată măreția lui, dacă nu l-aș lăsa uneori să stea la cârma corabiei ? Să mă poarte pe mări învolburate, populate cu ființe mitice, sirene cântând cântece dulci în încercarea lor de a mă face să-mi sfărâm corabia de stânci.

Am auzit însă vocea lui Circe și mi-am înfundat din timp urechile cu ceară. Am demascat mașinațiunile ego-ului și i-am smuls cârma din mână. Tu să fii sănătos dragul meu Mini Me. Îți mulțumesc pentru lecție, acum a venit vremea să te dai din drumul meu. Pentru că am treabă! Nu am vreme să-ți ascult văicărelile de doi bani, să joc după scenariile tale demne de un film de Aronofsky. Iau acum o pauză de la tine. Cu siguranță ne vom mai întâlni, pentru că ești “de-al meu”.             

 Dar până atunci îți spun la revedere plăcută, rămâi cu bine până la următoarea întâlnire. Sper ca data viitoare să reușesc să fiu mai vigilentă.Te pup!

                                                  

                                              Vă iubesc

foto : artist Jane LeBlanc

                

Gralul- spațiu de iubire supremă

Îmbrățișam copacul bătrân și lacrimi grase de fericire îmi curgeau pe chip, picurând pe covorul gros de frunze ce acoperea pământul. Simțeam cum inima dădea să-mi sară din piept și-mi doream să se termine totul aici și acum. Pentru că eram într-o stare de euforie cum nu mai simțisem în viață. Parcă pășisem în pădure să alerg alături de o ciută cu o pată albă pe fund, direct dintr-un film psihedelic. Copacului îi creșteau brațe imaginare și mă îmbrățișa ocrotitor, încercând să ostoiască trăirea ce mă copleșea cu o  forță devastatoare. Lumea din jurul meu se dilua, corpul meu nu mai avea limite, deveneam una cu peisajul pădurii, eram frunză, copac, ciuta, corbul ce croncănea în cer. Chiar și acum când scriu, în trenul ce mă poartă către capitală, cu picioarele pe valiză, urechile înfundate cu căști, ca să nu aud sporovăiala celorlalți călători, amintirea acelei trăiri îmi aduce lacrimi în ochi.

Încerc să formulez în cuvinte ceva, ce nu am siguranța că se poate descrie. Vocabularul uman e prea sărac ca să poți formula  acea trăire. Lecția iubirii supreme. Acea iubire care depășește limitele lumii fizice, care nu are nimic de-a face cu întruchiparea materială. Ea transcende tot spectrul de emoții pe care le cunosc, nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum. Are o forță mai puternică decât cel mai devastator uragan, o blândețe cum probabil doar îngerii pot să aibă, o dimensiune care nu se poate cuprinde, o căldură care te pârjolește, e vid, e abis, e culme, e cer, e pământ, e râs, e plâns, e culoare, e miros, e atingere sacră, tristețe, veselie, gând, cântec, liniște, ești tu, e celălalt. Dar în același timp nu mai exiști separat, chiar dacă fizic ești în doua corpuri. Ești anulat într-un mod transcendent, într-un mod în care egoul tău nu mai are nici o trăire. Dispare fără urmă, lăsând în urma lui un gol, care se umple cu ceva de necuprins de mintea umană. Dispare orice nevoie de luptă sau demonstrație de forță, nevoie de control, proiecție de viitor. Nu mai există “vreau” , mâine, așteptare, dorință. Nu mai contează dacă primești ceva în schimbul a ceea ce dai, frustrările dispar. Realizezi că sursa gândului nu poate fi creierul, pentru că “auzi” gândurile celuilalt ca și cum ar fi ale tale. Simți emoția celuilalt ca și cum s-ar naște în tine. E dincolo pe puterea de înțelegere faptul că poți comunica fără cuvinte, gesturi, că poți simți când se accelerează  bătăile inimii  celuilalt.  Nu mai ai de pus nici o întrebare:  de ce el, de ce tu, de ce acum, de ce asa, de ce …. de ce… de ce…? Nu mai contează. Pentru că te simți întreg, total, împlinit și fără întrebări. Nu mai ai nevoie de răspunsuri. Pentru că ele sunt cuprinse în trăire. Doar EȘTI! Într-o  noua dimensiune, a smereniei , cu capul plecat în fața măreției darului pe care l-ai primit. Nici nu e dar… e HAR. Pentru că te simți binecuvântat de Zeii Olimpului, de toți deodată. Ți-au dat cupa de ambrozie,plină ochi și te-au îndemnat să o bei până la ultima picătură. Pentru că ai golit înainte toate cupele de venin care ți-au fost puse în față. Le-ai băut și alea până la fund. Pentru că ei știu- ai bătut toate cărările iadului de-a fir a păr. L-ai întâlnit pe Hades și monstruosul lui câine. Dar ai avut puterea să îi spui :  la revedere plăcută și pur și simplu i-ai întors spatele. Ai căutat să înțelegi toate lecțiile ce ți-au fost date temă de casă. Iar cu fiecare lecție învățată goleai cupa interioară. Până ai devenit tu însuți cupa, GRALUL.

După cinci luni de la întâlnirea cu Maestrul am mai integrat o lecție. “Devii o cupă goală !”- ne îndemna cu blândețe Dalai Lama. Un gol, un vid. Acum a devenit pe înțelesul meu ce vroia să ne facă să înțelegem. Fără a fi vid în interiorul tău nu poți integra iubirea supremă, pentru că nu ai spațiu suficient în inima ta. Iubirea e infinită, nu poți să o înghesui într-un spațiu finit. Golește de acolo otrava, frustrarea, gelozia, nevoia de control, judecata, identificările, măștile, posesivitatea, gândurile compulsive, atașamentele, limitările, timiditatea. Lasă în urma ta condiționările primite în copilărie de la părinți, societate, dascăli, preoți. Lasă să se piardă ecoul care te îndeamnă la frici.  Golește tot ce e vechi, crează spațiu pentru ceva nou! Doar așa poți să devii marele secret: GRALUL! Spațiul de iubire supremă.

Ce mai poate urma după această experiență? Nu știu - dar vă spun sincer nici nu stă în sfera preocupărilor mele să-mi bat capul. Cu siguranță mai sunt multe de învățat, nu vreau să mă trufesc. Trufia nu-i plăcută lui Dumnezeu. Iar de aici, din trenul 1746, staționând în Copșa Mica, chiar nu-mi doresc conflicte cu Șeful. Pentru că mi-e bine… foarte bine. Și mi-aș dori din inima, să rămână așa.

Om trăi și om vedea!

                                         Vă iubesc!

foto: pictură de Dante Gabriel Rosetti