Timpul nu există de cumpărat, doar de trăit

            Este  extrem de cald afară. Plantele atârnă triste, ofilite, însetate, chiar dacă le ud de două ori pe zi. Zidurile casei sunt încinse, acoperișul stă să se scurgă în streșini. Câinii s-au refugiat în garaj, stau culcați pe dale, cu limbile atârnând.           

           E liniște în sat. Nu se aude nici un zgomot, parcă e liniștea dinaintea furtunii. Dar nu se arată nici o furtună. Cerul e de un albastru transparent, nici urmă de nori. De două zile  nu am văzut țipenie de om. Trăiesc puține suflete în sat, dar parcă și ele au plecat undeva departe, pe un tărâm mai răcoros mai aproape de polul nord, ca să poată respira fără să li se încingă plămânii.

           În casă e bine, temperatură suportabilă. Aici singurele zgomote sunt ticăitul ceasului și zumzetul frigiderului. Tic-tac, tic- tac, tic-tac, tic-tac… cu fiecare bătaie zgomotul devine parcă tot mai puternic, vrând să-mi atragă atenția că timpul trece într-un mod nemilos. De la noi, de la mine, de la tine!

          TIMPUL, averea noastră cea mai de preț. E într-atât de prețios încât nu există de cumpărat. Doar de trăit. Fiecare în felul lui, așa cum poate. Cum îl lasă INIMA  sau cum alege.

           Aici am eu o mare nedumerire! De ce unii aleg să trăiască urât când pot să aleagă să trăiască frumos. De ce unii aleg să fie răi când e atât de ușor să fii bun? De ce să trăim cu ura în suflet când putem alege să ne lipsim de ea?  De ce ne interesează totdeauna capra vecinului când a noastră moare de inaniție? De ce ne uităm mereu la așchia din ochiul confratelui când  noi umblăm prin lume cu o ditamai scândură în ochi?

         Singurul răspuns pe care îl găsesc este: îndoiala de sine. Acesta e motivul pentru care facem alegeri care nu ne onorează. Ea este cea care ne provoacă anxietate, gelozie, aroganță, frustrare, nevoia de a-i calomnia pe ceilalți, de a scuipa acolo unde simțim că nu putem să ajungem. Ea ne poartă într-o lume în care trăim pe baza instinctului animalic, ca și cum supraviețuirea ar fi posibilă doar dacă îl omorâm pe celălalt, îl rupem cu caninii și îl mâncăm. Tot ea ne împinge spre o zonă de perpetuă sărăcie, în care  simțim o  foame dureroasă și o eternă teamă de moarte, o lume de paranoia, bântuită de o agitație sufletească chinuitoare.  Un tărâm în care ne simțim bine doar când îi împroșcăm cu noroi pe ceilalți, pentru că suntem  măcinați de îndoieli monstruoase, în ceea ce privește valoarea propriei noastre persoane.

           Trăim într-o permanentă frică de noi înșine. Ne este rușine de noi, de ceea ce suntem, de cum am fost crescuți, de familia pe care ne-am întemeiat-o, de alegerile pe care le-am făcut în viață. În loc să curățăm gunoiul ne ferim de el, încercăm să-l maturăm sub covor. Nu facem nici cel mai mic efort de a-l scoate din casa sufletului nostru, preferăm să trăim  mânjiți cu propriile emoții conflictuale. Le acumulăm ani de zile iar când nu mai avem loc sub covor începem să le aruncăm în cap la ceilalți.

  - Ia de aici niște smoală, că am destulă, pot să o împart cu tine! - fără să ne punem întrebarea dacă celălalt are nevoie de smoala noastră.  

         Eu încă mai cred că lumea asta la început a fost pură și curată pentru fiecare dintre noi. Sunt de asemenea convinsă că toți avem posibilitatea de a recupera  curățenia originară. Dar asta cere efort! Iar primul pas este recunoașterea ADEVĂRULUI. Acela, că suntem coborâți în această întrupare spre a trăi armonios și în pace lăuntrică. Cu noi și cu ceilalți.  Avem datoria să prețuim viața, conștienți că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru calitatea ei. Nimeni, niciodată nu o va putea face în locul nostru!

      Avem cu toții loc aici pe suprafața Mamei Pământ. Oricum s-ar învârti nu o să ne arunce niciodată din spinare, să ne lase să plutim în derivă printre stele și găuri negre. Iar dacă plutim în derivă, este exclusiv vina NOASTRĂ. Avem la îndemână toate facultățile necesare pentru a regăsi starea naturală de bine fundamental, cu care am coborât în această lume. Trebuie doar să privim adânc în inima noastră și să facem alegerea corectă. Pe aceea, care ne îndepărtează de zona de conflict și ne apropie de curățenia originară. 

                     Tu ce alegi?

       

        Îmi vin în minte niște frumoase versuri tibetane

            „Fie ca ignoranța întunecată a ființelor însuflețite

                        să se risipească

          Fie ca toate ființele să se bucure de o profundă           

                     glorie strălucitoare”

                    

        

Cum să faci un cal să râdă de tine!

Am trecut  printr-o pățanie cu un cal acum câtva timp. Să vă povestesc: venind eu agale pe uliță către casă, văd doi cai  adăpând la vale. Îmi zic în sinea mea: să vezi că unu o ia către tine! Nu apuc să duc gândul până la capăt, că unul o și ia la trap, prin apă către mine. Noroc că-s alergătoare rapidă, judec repede și mult. O zbughesc către poarta casei părăsite, vecină cu a mea, îi trag ușii un picior ala Bruce Lee, fac un salt în aer, trântesc poarta cu putere. Se închide exact în nasul calului nechezând de mama focului. Cu mâinile și picioarele amorțite de frică, înconjor curtea să intru pe portița din spate în propria-mi curte. Poarta ferecată. Nici o problemă! Am picioare lungi, escaladez gardul , sar în propria-mi curte.  Gata sunt  în siguranță! Ei de atunci nu mai ies la plimbare fără băț și spray de piper. Bien sur, duc cu mine și spaima  care mi-a rămas.

Deunăzi , așa mai către înserat , mă hotărăsc să o iau către poienița mea fermecată, să adun juma’ de borcan de flori de cicoare, să prepar un leac cu miere pentru o prietenă. Nu iau nici băț, nici spray, nici ghete, doar un borcan gol. O să urc aici aproape, în  spatele casei și o iau pâș - pâș pe drum câțiva pași, nu am nevoie de arme. La ora asta nu o mai fi nici dracu pe acolo. Mă cațăr până în deal, câinii după mine și ghici ce? Calu’ nebun legat exact pe mijlocul drumului.

- Să mă întorc? Să trec pe lângă el? Nici într-un caz, dacă mă mușcă naibii.

Deviez de la traseul obișnuit, o iau direct pe costișă în sus. Câinii abia făceau față cu patru picioare, eu mă cățăram prinzându-mă de smocurile de iarbă, de crengi pline de spini. Transpirația îmi curgea șuvoaie, tufele mă zgâriau, dar eu urc cu spor, privind uneori peste umăr să fiu sigură că bidiviul nu o ia după mine pe deal în sus. Picioarele îmi merg în toate părțile în „teneși”, dar ajung  în vârf ca o învingătoare ce sunt.

Dau un ocol de vreo doi kilometri, în căutare plantelor de leac. Nu găsesc nici măcar o petală ca să nu mai vorbim de flori. Cicoarea încă nu e înflorită. Cu borcanul gol în mână, mă dau bătută și mă întorc  către casă.

Și acum să te ții! Dacă calul e tot acolo, pe unde cobori? Conform principiilor lui Murphy, dacă un rău trebuie să se întâmple, cu siguranță se va întâmpla. Calul e tot în drum, rânjește diabolic către mine. Nu-i nimic! Sar gardul  și o iau la vale prin livada părăsită de lângă casa mea. Ajung eu cumva la mine în curte. Iarba ne -cosită îmi ajunge până la brâu , picioarele îmi alunecă prin toate hârtoapele, dulăul gigantic al celuilalt vecin latră de după gard cu spume la gură, gata - gata să sară gardul și să mă sfâșie în bucăți.  Colac peste pupăză,  calc într-un ditai mușuroi și mă umplu de sute de furnici care mă confundaseră cu cina. Dădeam din mâini și picioare de parcă eram conectată la doi - două sute. Scap cu greu de  invadatori și îmi continui nestingherită drumul către ulița care mă va salva.

 De peste vale, două vecine se holbează la mine de parcă sunt femeia cu mustață de la circ. Le salut fluturând din mână, ca și cum comportamentul meu este cel mai normal lucru de pe planetă.  Cred că săracele își făceau cruci cu limba în gură și își scuipau în sân, murmurând în surdină: piei satană!  

Mai am un singur obstacol de trecut : ultimul gard din țepușe de lemn, înalt de vreo-un metru  și jumătate. 

- Acu’ să te văd, ce gimnastă ești!

 Deja mă și văd cu vreo țepușă înfiptă în fund, așteptând mașina de la SMURD să mă culeagă de pe gard. Dar Dumnezeu e bun și are grijă de cei curajoși! Găsesc porțiunea care servea pe vremuri de poartă, o împing cu ultimele puteri, mă strecor afară, le fac încă odată la doamne cu mâna, strigând:

 - Sară bună să aveți doamnelor! Oare vine ploaia?

foto: deviantart

Curaj? Mă faci să râd!

                             

Cuvântul care a fost definitoriu pentru .ultima mea escapadă a fost “ CURAJ”. L-am auzit cred că de sute de ori. Înainte de a pleca, l-am văzut scris de zeci de ori în comentariile de pe Facebook, l-am auzit după ce m-am întors și încă îl mai citesc, chiar și la o săptămână de la întoarcere. Curaj la ce? Să trăiești? Mă îndoiesc că ai nevoie de așa ceva. Ai nevoie de el ca să NU trăiești. Să rămâi prins în rutina ucigașă a vieții, să te lași măcinat între pietrele de moară, care te ucid încet, târându-te între un serviciu care te chinuie în fiecare zi și oameni pe care îi detești. Să rămâi în capcana dimineților eterne de luni, dimineți care îți provoacă depresie și te fac să te simți înlănțuit cu bile grele la picioare, asemeni contelui de Monte Cristo. Să târăști după tine leșul în putrefacție al unei căsnicii de mult decedate, urându-te de fiecare dată când te întorci în patul conjugal, care nu-ți mai servește decât la odihna oaselor zdrobite de monotonia existenței tale. Nu mai miroase acolo de loc a amor, decât a pene umezite de la transpirația coșmarurilor tale. Să stai catatonic în fața unui ecran de televizor, privind la emisiuni idioate cu cocălari și curve de doi bani, la știri menite să-ți înspăimânte existența. Pentru toate astea AI NEVOIE de curaj. Pentru că într-o bună zi vei fi chemat la ordin de Șefu ’,fără drept de apel. Ce îi vei spune atunci?

Eu îi voi spune că mi-am vândut bijuteriile ca să pot pleca în Nepal. Că sunt o iresponsabilă și nu mă gândesc că puteam să le vând la bătrânețe ca să-mi cumpăr pită sau să-mi plătesc azilul 3 luni. Am să-i spun că am avut încredere într-un om pe care nu-l văzusem în viața mea, că mi-am încredințat lui doua săptămâni din „prețioasa” mea viața, fără să mă gândesc înainte, nici măcar 24 de ore. Am să-i povestesc că m-am plimbat pe malul râului sacru Bagmati, printre rugurile funerare, între sadhu “înveșmântați” în cenușa morților, între temple în care se mai sacrifică animale spre mulțumirea lui Shiva.

Apoi am urcat muntele. Și am tot urcat trei zile, cu dorința de a mă simți mai aproape de EL. În speranța că poate îi văd urma lui Yeti cel  păros și picior numărul 50. Am trăit  spaima omului sufocat de răul de altitudine, momentul în care  simți că plămânii îți vor exploda dacă mai faci un pas în sus. Însă, acolo sus pe Poon Hill, am văzut “doar” munții Himalaia cu piscurile scăldate în aurul soarelui răsărind. Le-am gustat numele pe rând, le-am repetat obsesiv : Daulaghiri, Annapurna, Machhapuchhre. Le-am încrustat în  memoria celulelor mele, ca să mă pot întoarce acolo când sunt tristă. Am plâns lacrimi de bucurie privind  peisajul, de o frumusețe greu de cuprins cu inima.

Apoi am coborât și ne-am scăldat în apă caldă cu bătrâni ce nu-și mai cunoșteau vârsta. Apoi am zburat în cer cu vulturii, am alunecat în canoe pe apă printre crocodili. M-am întristat  la vederea elefanților în lanțuri. M-am bucurat la vederea rinocerilor păscând leneși în jungla, a maimuțelor sărind vesele printre crengi, a ursului ce trecea sfidător prin fața mașinii chemându-și puiul după el, a bizonilor coborați la vale doar în cinstea noastră.

Apoi am alunecat iar cu barca pe râul învolburat, am urlat cât m-au ținut plămânii la fiecare val.

Am să-i povestesc că m-am bucurat de dal bat power, de tatopani, de mirodenii alese, de cântec , de dans, de mirosuri, de frumusețea oamenilor, de bunătatea lor, de Kukuri, de prieteni noi, de zâmbete, de îmbrățișări, de frig, de căldură, de Buddha, de locuri sfinte, de acorduri de chitară, de picături de ploaie, de razele soarelui, de gălăgia orașului, de poluarea mașinilor îmbătrânite de drumuri imposibile, de liniștea muntelui, de culorile steagurilor de rugăciune, de sunetul gongului în templul ce se trezea la viață, de căldura sacului de dormit la -2 grade în cameră, de dansul păunului, de frica ce mi-a mușcat din mădulare la gândul zborului, de zâmbetul copiilor, de verdeața lanurilor de orez.

Credeți că o să-mi spună că am fost curajoasă? Cu siguranță nu. O să-mi zică : - - Bravo fată! Ai știut să te bucuri de tot ce v-am dat.

Iar pentru asta nu ai nevoie de curaj. Doar de a simți nevoia de a trăi. "De -adevăratelea".

Îi mulțumesc lui Tavi Segărceanu, alias Sega, (autorul de talie planetară) , pentru că a făcut posibilă această aventură în Nepal. Că ne-a dat voie să pătrundem în cotloanele sufletului său, să mergem pe urmele aventurilor lui, să-i cunoaștem și noi pe acei oameni, care i-au marcat viața. Îi mulțumesc lui Lama ghidul nebun, că ne-a călăuzit pașii pe munte, lui Shaila căpitanul, care a căzut din propria lui barcă, Lui Sushma și Maya că ne-au hrănit cu cel mai bun dal bat “power” din lume, Lui Hari ghidul expert, care ne-a ocrotit de crocodili și fiarele pădurii cu un băț de bambus, cărăușilor care s-au spetit cărând bagajele noastre, lui Petra care mi-a suportat sforăitul atâtea nopți și nu în ultimul rând domnului arheolog Basanta Bidari, pentru că și-a împărtășit înțelepciunea cu noi.

PS. Îi mulțumesc și lui Bogyo,  beagle-ul atomic. că m-a așteptat răbdător acasă și nu s-a supărat pe mine.

Annapurna sud văzut la coborâre

Annapurna în răsăritul de soare

Cu Petra, cea care m-a suportat eroic

Lama ghidul nebun cu Sega

Peisajul ăsta mi-a tăiat respirația

Toti de-a fir a păr

 

  

Esti iluminat.... si ce?

            Notiunea de spiritualitate a fost deformata serios in lumea occidentala, ajungand sa devina o piata de “gablonturilor”, maestri, vindecatori si o multitudine de practici spirituale sau abuz de substante, etc.

          Cultura vestica a luat ceva foarte simplu si pur transformandu-l in ceva comercial, competitiv, cu alte cuvinte, in ceva ce ea nu este. Mintea noastra occidentala e setata pe dorinta de a dobandi. Unii oameni, , si-au petrecut intreaga viata pe “calea spirituala”, incercand sa obtina acel “ceva” si reusind doar sa ramana in aceleasi blocaje si limitari vesnice.

         Tocmai aceasta dorinta de a obtine acel “ceva”, de a ajunge intr-o “stare de constiinta superioara” e cea care ii tine pe oameni in limitari si intr-o continua cautare. Prin definite, a fi “un cautator”, inseamna ca inca nu ai gasit, asta fiind motivul pentru care, cei ce cauta, nu gasesc. Unul din marii budisti tibetani, Chogyam Trungpa Rinpoche, care a jucat un rol crucial in diseminarea invataturilor budiste in Occident in timpul ocupatiei chineze, spunea urmatoarele, legat de trezire/meditatie/iluminare, in “Meditatie in actiune”:

       “Meditatia se bazeaza pe 3 factori fundamentali: primul este faptul de a nu te concentra pe interior; al doilea, de a nu tanji sa devii superior, iar al treilea, sa te identifici total cu “aici si acum”.”

           In contextul capitolului in care gasim a acest citat, face referire la ego-ul nostru - sau ideea noastra despre cine suntem; “Eu-l” care nu are consistenta - si nu sprijina credinta ca acesta exista. El denunta stradania de a deveni mai bun sau superior - din moment ce constienta pura nu poate fi “inmultita” sau “diminuata”. El nu vorbeste nimic despre vindecari, cristale, chakre, Inaltare, dorinta de a se stradui sau folosirea anumitor substante….doar sa FII.

               ILUMINAREA

            E un cuvant amuzant ,inconjurat de conotatii , imagini si pareri. In cultura vestica de obicei se crede a fi ceva ce se dobandeste dupa 3 sau 4 decenii de izolare in meditatie . Cu cat citesc si calatoresc mai mult, realizez ca acest cuvant nu se refera la a atinge stari superioare de constiinta sau castiguri personale.

“Strict vorbind, nu exista oameni iluminati, ci doar activitate iluminata.”

           Asta a spus-o marele maestru zen Shunryu Suzuki. Se potriveste exact cu ceea ce a i-a spus Maharaji, maestrul Hindi al lui Ram Dass acestuia, cand a fost intrebat cum sa devina iluminat. Acesta i-a spus “Iubeste-i pe toti, hraneste-i pe toti, serveste-i pe toti.” Cat de simplu! Cunoasteti voi pe cineva care intr-adevar face acest lucru?

          Iluminarea se refera la constientizarea fiintei noastre adevarate – a ceea ce suntem noi cu adevarat. De aceea toti invatatorii spirituali - incepand cu cei din Budismul tibetan la Advaita Vedanta si pana la Upanishade, se refera la ea ca fiind “realizarea sinelui” nicidecum iluminare. Realizare faptului ca noi nu suntem mintea noastra care gandeste, nu suntem corpul nostru, nu suntem emotiile, sentimentele, dorintele si aversiunile noastre. Noi suntem constienti de toate aceste lucruri nu suntem acestea. Invatatorii folosesc cuvinte ca “constienta”, “constiinta, “Dumnezeu”, “starea Buddha”, “vid”, etc. In esenta, constiinta este constienta de ea insasi. Realizand ca fiecare dintre noi este deja aceasta “constiinta”, suntem deja “acolo”, doar ca ne identificam cu lucrurile de care suntem constienti (trup si minte) limitandu-ne, facand din asta cauza tuturor suferintelor noastre. Suntem obisnuiti sa ne concentram pe aparentele exterioare; corpul. intelectul, diferentele dintre noi, credintele,convingerile personale. Insa indreptandu-ne atentia spre “interior” la modul in care functionam, la “constiinta” care este intotdeauna acolo, vom gasim o profunzime a fiintei noastre care este aproape inspaimantatoare.
Acest lucru nu este ceva ce se poate obtine - greu de inteles pentru mintea occidentala conditionata sa dobandeasca. Aceasta vrea intotdeauna sa-i depaseasca pe ceilalti, sa fie pe un piedestal, sa fie vazuta, sa fie superioara. Tocmai acest comportament egocentric este cel care ii tine pe oameni separati. Din acest motiv cand vei auzi pe cineva afirmand ca este “iluminat” , poti fi sigur ca nu este; Iar marii invatatori spirituali, cand sunt intrebati daca ei sunt astfel (iluminati), se vor eschiva sa-ti raspunda.

           Chogyam Trungpa Rinpoche a spus odata intr-unul din discursurile sale “Esti iluminat…si ce?” Se amuza de modul lumii occidentale de a dori sa devina fiinte mai bune sau superioare, dar ce inseamna acest lucru pentru noi in viata de zi cu zi de fapt? Ne izolam intr-o camera intunecata meditand toata ziua? Umblam cu pieptul scos in afara si ego-ul umflat? Revin la ce a spus Maharaji. Daca actionam din pozitia constientei ca toti suntem aceeasi esenta, doar ca purtam diferite masti, vom reusi sa ii tratam pe ceilalti ca pe noi insine. Astfel vom face diferentele irelevante iar notiunea de “celalalt” isi va pierde sensul.

“Oriunde merg, ma intalnesc pe mine” Shunryu Suzuki

                          ABANDONUL

         Ideea fundamentala ce reiese din invataturile adevaratilor intelepti si mistici este acea a abandonului; in a te preda complet intregului, a ajuta si vindeca pe cei care au nevoie si a renunta sa-ti promovezi propria cariera,cont bancar, imagine de sine. Putem ajuta atat de multi oameni, daca pur si simplu iesim din normele sociale de progres si munca, si incetam sa ne mai gandim la ceea ce gandesc altii despre noi. Cel mai probabil ca pe strada noastra locuiesc oameni care se lupta cu facturile, cu lipsa hranei si banilor. Exista batrani care ar putea beneficia de faptul ca tu esti tanar, saracii care ar putea beneficia de generozitatea noastra, cei singuri carora le-ar putea fi de folos caldura noastra. Crezi ca acestor oameni care se zbat in mizerie le pasa de cat de bine poti tu sa meditezi?

        E foarte usor sa fii prins in eticheta spirituala, sa o folosesti ca un concept, o identitate, in locul unui mod de a fi. Este usor sa te atasezi de ideea de a fi “spiritual” si sa te identifici cu una dintre multiplele etichete existente pe “piata spirituala”. Incepand cu “copiii indigo” pana la “ lucratorii in lumina” . Toate acestea nu fac altceva decat ne separa intr-o noua forma de semenii nostri, sunt doar o formula de a ne decreta “speciali” si cu o baza morala superioara.

        A fi spiritual nu inseamna a lucra continuu cu sinele nostru in meditatie si yoga. A fi spiritual se rezuma la servirea celorlalti si la a pune capat suferintei si separarii de alte fiinte. A da si a impartasi fara nevoia de reciprocitate sau recunoastere. Daca o mana hraneste o gura, conteaza a cui este? Cea mai buna cale spre atenuarea ego-ul, abandon, eliberarea de dorinte si aversiune, este servirea celorlalti. Nicidecum grijile legate de obtinerea acestor “experiente uimitoare”, comunicarea cu ingeri, scrutarea altor dimensiuni sau inaltarea pe un piedestal de meditatie. Nu! Calea este sa ne abandonam si sa-i servim pe ceilalti! 

Sursa articol : http://www.collective-evolution.com/2015/01/11/has-spirituality-become-another-ego-identity/

Sursa foto: nu mai stiu, de undeva de pe internet :)

Pentru ca tu esti "altfel"!

       

   Am și eu o întrebare . Cu ce un intolerant creștin e mai bun decât un intolerant islamist? În decursul a 200 de ani, cele 8 cruciade au omorât 9 milioane de oameni în numele lui Isus.  În anii inchiziției Torquemada a torturat și ucis 2000 de oameni, convins ca misiunea sa este una divina. Atrocitățile comise de acesta își găsesc echivalentul în Europa în perioada celui de-al doilea război mondial, când în timpul Holocaustului au fost torturați, omorați 6 milioane de evrei. Dintr- o parte din ei s-a fiert săpun. Ca sa nu mai vorbim de tătucul Stalin, căruia i se imputa intre 42 și 62 de milioane de vieți Atât, ca el probabil  era un ateu, deși a fost admis la seminar.  Și as putea sa continui aici cu o lista lunga de oameni care au fost uciși în numele unei ideologii, credințe religioase, politice . Oameni de toate neamurile, de toate religiile. Zeci de milioane de oameni.

         Care e problema noastră oameni buni? Va spun eu care: intoleranța. Suntem intoleranți pana în măduva oaselor. Fata de toți si de toate. Începând din familie , fata de copiii noștri, fata de consorți, fata de vecini, fata de romani, fata de unguri, fata de țigani, fața de celalalt participant în trafic. Sa mai continui lista? Nu cred ca e cazul. Toți ceilalți sunt prosti, eu sunt singura deșteaptă de pe globul pamântesc.

        Și acum sa vedem ce inseamnă sa fii tolerant? Toleranta nu înseamnă sa fii neapărat de acord cu celalalt, care e foarte diferit de tine sau sa accepți un comportament care ție ți se pare scandalos. Ea  înseamna, a avea respect fata de credințele și practicile celorlalți, mai ales când ele diferă de ale tale. Ceea ce nu înseamnă sa fii de acord cu ei, ci pur și simplu sa le respecți dreptul de a vedea diferit viața.

        Așa că privește în adâncul sufletului tău și fă să înceapă schimbarea de la tine. Poate asa, peste 20 de ani nu va mai exista “breaking news” și copiii copiilor mei nu vor mai fi nevoiți să se ucidă între ei, pentru ca sunt “altfel”.

         

   foto: adevarul.ro 

Cum sa transformi un abandon într-o victorie

            De data asta m-am întors acasă, doar cu tricou și număr, fără medalie de finisher. Pentru că am abandonat după 11 km. Îmi sună însă mai bine la ureche: m-am oprit din “alergat”. De ce am pus în ghilimele, vă întrebați.Pentru că a fost un traseu “inalergabil” pentru mine. Am mers din 11 km cam 8, la pas. După primii doi kilometrii de urcare, îmi suna deja în ureche : femeie bună, tu alergi de plăcere iar aici nu e nici un dram de plăcere, doar chin.
           Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap în timp ce mă luptam cu cărarea pavată cu bolovanii, care așteptau într-un mod perfid, să aluneci și să-ți rupi gâtul: ”Ce bine era dacă aș fi avut AND de capră neagră, acum aș fi putut să sar de pe o stâncă pe alta fără probleme. Cuțitele din genunchi ar fi fost mai utile la tăiat pâinea decât in meniscul meu. Uite ce viperă draguță pe cărare, totuși i-ar sta mai bine într-un borcan cu formol în muzeul zoologic.Ce bine era dacă m-aș fi încălțat azi cu bocancii și să-mi fi luat și bețele de tracking cu mine, probabil mi-ar fi fost de mare ajutor, ca să termin măcar prima tură de 11 kilometrii.”
             Iar în tot acest timp, egoul meu se trufea într-un mod obraznic de-a dreptul: hai că poți, ești forțoasă, antrenată, magnifică. Uite cum zbori pe culmile munților. Zburam pe naiba. Mergeam la pas și totuși abia reușeam să respir.
               Pe la kilometrul 5 mă hotărâsem să-mi ignor azi definitiv egoul. E treaba lui ce vrea el, eu mă opresc după primii 11 km. Pentru că alerg de plăcere, nu ca să demonstrez cuiva, ceva. Azi nu am găsit plăcerea în cea ce făceam și am hotărât să-mi ascult vocea interioară și corpul.
           Aici s-a transformat abandonul în victorie. La kilometrul 5. În acel moment, în care mi-am realizat propriile limite și am acceptat că pot pleca acasă și fără medalia de finisher.
            Conducând către casă, făcând bilanțul zilei de azi, am devenit dintr-o dată mulțumită de faptul că am reușit să iau această hotărâre . Să nu credeți că a fost ușoară. Egoul meu de leoaică a suferit destul de consistent pe parcursul kilometrului 6. Dar s-a consolat rapid la următoarea pantă, ca să nu mai vorbesc despre coborârea ( aproape pe fund) ce a urmat. Nu mai rămăsese urmă de trufie în egoul meu. M-am oprit după cei 11 km fără cea mai mică ezitare. Mai am nevoie de picioare pentru următorii kilometrii pe care îi voi alerga până la 90 de ani. Ar fi fost mare păcat să-mi las oasele în Cheile Turzii.
             A fost o lecție frumoasă, lecția abandonului. M-a învățat cum să mă smeresc în fața propriilor mele limite, cum să accept că viața nu e tot timpul despre a câștiga. Uneori e despre, cum să pierzi... cu demnitate. Pentru că a reuși să-ți păstrezi demnitatea, atunci când ești perdant, e o artă. Una care se învață greu. Mai ales când Universul te-a înzestrat cu egoul unui leu.

                                                             Vă iubesc!

Atunci Dumnezeu a zis: dacă voi nu mă vreți nici eu nu vă mai vreau!

Am hoinărit ieri prin Apuseni în zona Geamăna. De obicei hoinărelile de genul ăsta, îmi încarcă sufletul  și toate celulele cu energie benefică. Ieri m-am întors la colțul meu de rai din Ocolișel, dezolată de imaginile ale căror amintire îmi stăruie încă pe retina. Imagini ce mă poartă cu gândul la instantanee desprinse din lumea post-apocaliptica din filmul Mad Max, imagini ale unei lumi părăsite Dumnezeu , lăsându-și casa golită de suflare umană, cu turnul înălțându-se din halda de steril urlând parcă : Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă mai vrea!

Și a plecat de acolo. Uitând ascunse prin pădure câteva case, în care mai trăiesc moți, care refuză cu îndârjire să-și părăsească pământurile. Pământuri care peste câțiva ani vor fi și ele înghițite de halda de steril. Pe marginea “lacului” multicolor mai există două biserici care vor avea aceeași soartă, vor fi înghițite cărămidă cu cărămida de nepăsarea umană.

Da știu, avem nevoie de cupru! Laptopul pe care scriu în acest moment nu ar putea fi construit fără el. Curentul care îl alimentează nu ar ajunge la mine fără el. Telefonul cu care vorbesc are și el nevoie de circuite. Dar acesta e prețul? Să-l gonim pe Dumnezeu? Să distrugem natura creată de EL? Să gonim oamenii din casele lor? Se pare că da. Mi se pare atât de trist. Oare până când ne va mai suporta Mama Pământ? Cât va mai răbda oare aceste plăgi, pe care i le provocăm în numele progresului? Nu am răspuns la nici una dintre aceste întrebări. Rămân doar cu tristețea, care cu trecerea zilelor se va diminua cu siguranță. Voi uita și eu, că există pe această planetă locuri din care EL a plecat. Pentru că așa suntem noi oamenii, uităm. Până în ziua când nu va mai fi posibilă uitarea. Nutresc însă speranța că e departe încă… acea zi. 

                                                     Vă iubesc!