Liniștea

După “nopţile albe ale  devoratorilor de hohote de râs”, orice încercare a mea de a recupera ceva din orele nedormite a fost sortită eşecului. Am reintrat în aşternuturile ce încă purtau caldura trupurilor noastre, moleculele unui erotism de o muţenie paroxistică. Îmi răsună în urechi liniştea sărutărilor, gesturilor, atingerilor. Rememoram modul în care sufletul meu tânjea după atingere, în timp ce creierul meu  încerca disperat să mă convingă de banalitatea acestui act sexual, ce se voia a fi o trăire ieşită din matca prozaicului, o promisiune a sublimului, un fruct al convingerii că vom trăi ceva rezervat doar pentru noi, cei aleşi. Mini me nu lipsea de la datorie și îmi trimitea sârguincios atenţionările obligatorii, încercând să mă menţină cu dinţii, în trecutul meu. Mă identificam, obligatoriu, cu femeia ce făcea „sex” sub forma îndeplinirii unei datorii a sufletului coborât prin jocul cosmic, în trup de femeie. O datorie resimţită uneori complet inutilă, îndeplinită cu maxilarul încleştat, într-un rictus ce mima plăcerea – un rictus ce, în mod ironic, era interpretat de partener ca  o manifestare a plăcerii sublime. 

Îmbrăcasem pe chip rictusul, luasem din nou poziţia obligatorie a maxilarelor încleştate, păstrând convingerea cu care am trăit decenii: e doar o minciună frumoasă, de fiecare dată. Promisiunea deşartă a raiului, în care ai dreptul să te abandonezi clipei, să te laşi pradă senzualităţii, să dezbraci haina obligaţiei pe care noi femeile o purtăm pe umăr, de eoni. Ne-am identificat cu ea atât de bine, încât a devenit a două noastră natură, reuşind să păcălim chiar şi cel mai abil bărbat, cu orgasmele mimate,  cu gemetele guturale, cuvintele şoptite – devenite automatisme înregistrate în satelitul scurt al  cromozomului X.  Meioza vinovată de transmitere a acestor cuvinte, de la o generaţie de femei la alta, păstrează informaţia identică, fără accidente ce ar putea produce cuvinte ce suferă de sindrom Down sau Turette. Ele se transmit cu precizia unui ceasornic elveţian, îndeplinindu-şi menirea de a stoarce sămânţa celuia pe care l-ai ales să-ţi însămânţeze uterul, cu cea mai nobilă sămânţă, spre naşterea unor urmaşi viguroşi. Minciuna proliferata din vremuri pierdute în tenebre, minciună  repetată de femeile întregului Univers – atât de des, încât a devenit un fals adevăr.

Două trupuri înlănţuite în întunecimea dimineţii de luni –  una fiind eu –  cea care aştepta cuvintele să alunece către corzile vocale, să devină sunete lascive ale teatrului absurd, pe care  l-am simţit de sute de ori, inutil şi mucegăit. Aşteptarea zadarnică a făcut să răsară un ecou ce a rămas fără răspuns. A fost doar un sunet care nu şi-a atins ţinta, nu a avut răgazul de a se transforma în ecou. S-a slobozit în neant, făcând liniştea şi mai profundă. Rictusul se dizolva asemeni picăturii de cerneală din paharul cu apă, dispărea găsindu-şi, în sfârşit, inutilitatea monstruoasă,  Hidră cu un milion de capete, ce nu mai găsea puterea să renască, otrăvită de propriul ei sânge. Încleştarea dispărea, făcând loc acalmiei ce prevestea uraganul. Liniştea a făcut să cadă toate lanţurile care mă ferecau în închisoarea minciunii odioase, ticluită cu atâta migală şi sârg, construită cărămidă cu cărămidă, la fiecare act sexual tolerat prin natura firii de femeie. Simţeam că  port eticheta senzualităţii înnăscute. O primisem în dar, la coborârea spre întrupare în lumea dualităţii, împreună cu celălalt har: acela de a aduce pe lume urmaşi sănătoşi şi viguroşi. Senzualitatea, un  dar valoros, râvnit de atâtea femei, devenise o povară a vieţii mele, o cruce pe care obosisem să o târăsc după mine, prin colbul drumului. Acum exorcizam demonii, în cel mai ciudat mod posibil, relaxând oasele craniului, slăbind presiunea ce mă făcea, aproape de fiecare dată, să scrâşnesc din dinţi în surdină. Materia cenuşie – lăcaşul milioanelor de gânduri – se relaxa, aducând în locul lor un cântec ce rezona pe o octavă superioară, făcând ca cele două trupuri înlănţuite să dispară, lăsând loc unui singur organism, ale cărui celule se contopeau în sublimul plăcerii. Dispăream încet ca fiinţă duală, deveneam una cu bărbatul ce mă înlănţuia cu braţele lui, nu mai există eu şi el, eram UNUL. O disoluţie a fiinţei cum  nu mai întâlnisem, un abandon total în care nu te mai concentrai pe aşteptarea orgasmului eliberator, pentru că totul devenea un imens orgasm cosmic. Un uragan de plăcere nepământeană, vibrând în trupurile noastre, ale căror graniţe dispăruseră, făcând loc contopirii celor două energii. Nu mai exista yin şi yang – bărbatul şi femeia s-au sublimat într-un act de iubire, transfigurând totul într-un act de uniune sacră.

 Capul meu se odihnea pe perna ce păstra încă mirosul şi căldura lui. În mintea mea răsunau strident întrebări: cine eşti, de unde ai venit, de unde te cunosc, de ce-mi eşti familiar? Întrebări fără răspuns,  de care nu mai e nevoie.

Un singur lucru contează: EŞTI! Restul e pulbere de stele.

     

Dreptul la replica al vecinului...

              Dreptul la replică al vecinului.Îi mulțumesc pentru faptul ca și-a exercitat acest drept.   Am clarificat problema cu numarul de găuri din abonament live, in consecința nu intru in polemici despre asa numita"hotie" la care in aparența as fi fost părtașă. Nici nu am modificat nimic in materialul trimis de el. Voi reveni asupra acestui subiect zilele următoare. 

                                                                         Va iubesc!

"Draga vecina,

                Ma simt onorat ca sunt cumva bagat in seama aici. Chiar daca nu sunt total magulitoare gandurile tale despre olteni, si despre mine in special, stiu ca nu ai pus la suflet (iar daca ai pus o maschezi f bine). Am avut aceasta reactie, adevarat. M-am bucurat copilareste de o "bomboana" primita gratis (din nebagarea de seama a vanzatoarei) dar ai uitat sa spui ca mi-am platit abonament, ca si tine. Si ai uitat sa spui ca si tu ai beneficiat de aceasta mica "hotie", si tu ai primit cadou o intrare gratuita, deci esti la fel ca mine. Doar ca nu ai exteriorizat, deh, eu sunt oltean, nu tin in mine ce gandesc. Sunt aici in Cluj de 9 luni si recunosc ca este o diferenta intre clujeni si gorjeni. Dar diferenta nu este numai in favoarea clujenilor, cum cred majoritatea celor care-i cunosc pe aici. Eu zic ca sufera de lipsa de cultura, adica nu au venit niciodata in sud, sa cunoasca oamenii si locurile, sa vorbeasca in cunostiinta de cauza. Multi zic "Ardealul e mai civilizat decat Oltenia", poate intr-un fel au dreptate, dar eu zic ca nu au fost in Oltenia, deloc sau insuficient, si se iau dupa bancurile cu olteni de pe net. Si uita ca Ardealul s-a "civilizat" sub toiagul austro-ungar (sau bici, cum sa-i spun?). Nu insist, poate unii vor intelege gresit vorbele mele si nu vreau sa nasc polemici nationaliste pe blogul tau.

Trebuie sa subliniez ca suntem in continuare buni vecini, ca mergem la bazin impreuna, ca imi platesc intrarea ca toti ardelenii civilizati, si mai ales ca sunt deschis sa invat tot ce-i bun de la cultura clujului. Cine e dispus sa treaca peste tiparele prefabricate o sa afle ca oltenii sunt OAMENI si ca in multe privinte au multe de oferit ardelenilor, inclusiv cultural.

            

                                                                 Sa fim iubiti!

P.S.

               O blonda unguroaica din secuimea de la Sumuleu Ciuc mi-a zis ca admira oltenii ca sunt uniti ca fratii (zicea ca a fost in tinerete in Oltenia – deci stie ce vorbeste). Cred ca o inteleg acum, vad ca intr-adevar „civilizatia ardeleneasca” inseamna si distanta interumana sporita, si nepasare fata de problemele altuia si intoleranta la diferente culturale. Tu, draga vecina, nu esti in aceasta categorie, doar esti unguroaica, minoritara, asa cum ai zis intr-o dimineata.  Dar m-ar bucura sa accepti ca reala aceasta concluzie a mea. Daca a fi civilizat inseamna sa te dezumanizezi prin egocentrism si egoism, si sa crezi despre tine ca esti deasupra celorlalti, atunci n-oi pofti aceasta civilizatie. Mai bine plavan si sudist, dar cu sufletul impacat ca sunt OM. Apropo, primul contact cu civilizatia ardeleneasca l-am avut atunci cand am constatat ca mi-a furat un civilizat un ornament de la masina chiar de pe locul de unde ai tu masina cand nu ai loc de a mea.

Merg si eu la teatru (poate am vazut mai mult teatru adevarat decat multi civilizati de aici – i-am prins pe toti actorii nostri mari pe scenele din capitala intre 85 si 92), merg si la opera si ascult si eu Mozart si Vivaldi. Citesc si eu carti bune, am citit suficient sa nu-mi fie rusine la o discutie. Si eu folosesc sapunul, pasta de dinti si cosul de gunoi ca toti civilizatii din Cluj. Poate asa intelegi de ce am fost revoltat si dezamagit cand ai zis ca exista diferenta de cultura, si ai zis-o in sensul ca eu sunt oltean necivilizat.  Diferente intre noi a fost atunci doar ca eu m-am exprimat si tu ai tacut, atat. In rest, am fost la fel de civilizati. Gata, ca ce-i prea mult strica.

                                                     Sa fim iubiti si OAMENI."

Setea de Dumnezeu

                        Am cumpărat cu  doi ani în urma cartea Setea de reîntregire, a  Cristinei Grof,  am pus-o în bibliotecă fără să citesc din ea mai mult decât titlul. Sunt sigură că şi voi aveţi asemenea porniri de a cumpăra câte o carte, pe care o puneţi la păstrare ani de zile. Apoi, într-o zi, vă cade în mână, exact la momentul în care aveaţi nevoie de o informaţie din acea carte.

                  De câteva zile mă tot frământă tristeţea pe care o simt în permanenţă, undeva într-un background al minţii mele. În mod normal, judecând după parametrii umani, nu aş avea nici un motiv să simt această stare. Lucrurile merg ca unse în viaţa mea, chiar trăiesc sentimentul că viaţa mi-a luat-o cumva înainte şi eu alerg să o prind din urmă. Am o stare de sănătate excelentă, sunt într-o formă fizică cum nu am fost nici la 20 de ani, sunt înconjurată de oameni frumoşi, iubitori, sensibili, copiii mei sunt pe o cale sigură de a deveni oameni de nădejde. Energia investită în ei simt că dă roade, au devenit genul acela de oameni pe care, dacă i-aş întâlni întâmplător, i-aş îndrăgi din prima clipă. Asta nu e puţin. Şi totuşi, există acea apăsare pe, care nu reuşeam să o identific.

                Ieri am scos din bibliotecă cartea sus numită şi bummmmm! m-a lovit în moalele capului. Atât de frumos descrie Cristina acest freamăt interior şi l-a botezat „setea de reîntregire”. E golul pe care îl simţim undeva în zona inimii şi, oricât am încerca să-l umplem, reuşim doar temporar, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. E o tânjire pe care nu reuşim să o definim, o aspiraţie către ceva ce nu reuşim să identificăm. Se manifestă în viaţa fiecăruia, sub o formă sau alta. În cazurile mai simple, ea se traduce sub forma unor aspiraţii cotidiene: să-mi cumpăr o maşină, o casă, să am un job bun, sa am langa mine o femeie frumoasă. În adâncul meu, poate îi invidiez pe aceia care reuşesc să-şi ostoiască setea cu aceste bunuri pământeşti; pentru ei e cel mai simplu. E nivelul cel mai elementar de tânjire - zic eu - cel mai simplu de vieţuit. L-am trăit fiecare dintre noi. Ne-am îndeplinit dorinţe la care am visat, în speranţa că va trece setea. Într-adevăr, trece - dar pentru o scurtă vreme. Apoi reapare cu o intensitate tot mai puternică, te mână din interior, luând uneori forme de dureri şi tristeţi ciudate, ca şi asta pe care o resimt eu, în acest moment. La un nivel mai înalt, există forme mai rafinate, in încercarea de a potoli uscăciunea din gât. Expresia creativităţii, sub toate formele ei. Artiştii o simt în timpul creaţiei - e fiorul ce le străbate corpul, atunci când lasă să curgă prin ei, extazul exprimării creatoare. Consumatorul de artă, atunci când se lasă atins de fiorul artistului. Vindecătorii, când ii dau voie energiei vindecătoare să curgă prin ei. Iubiţii, când se contopesc într-o uniune sacră. Călătorul când porneşte la drum. Savantul, când se aruncă în vâltoarea descoperirii. Din păcate, toate astea sunt trecătoare și reuşesc să umple golul, doar temporar.,

                   Iată cum formulează Cristina, această emoţie, citându-l pe Jung: “Această tânjire intensă şi uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea spirituală, izvorul de divinitate, setea de Dumnezeu”. E atât de simpl,u dar, în acelaşi timp, atât de complicat. Cum să găseşti, ceva ce nu poţi defini? Cum să găseşti ceva ce doar intuieşti că există, nu ai nici o certitudine a existenţei acestui “ceva”. Îi putem spune pe nume, dar nu-l putem atinge, mirosi, pipăi, auzi cu simţurile din dotare. Iar noi dorim certitudini în viaţa noastră, lucruri pe care le putem identifica cu ajutorul minţii. Am fost învăţaţi, de-a lungul timpului, că Dumnezeu este ceva ce există în afara noastră. Ceva la care putem doar să ne rugăm, să aspirăm, să-i mulţumim eventual, dacă am primit maşina mult visată, să ne prosternăm în faţa lui. E un concept abstract, pe care trebuie sa-l căutam intre zidurile bisericilor. Unii dintre noi  îl acceptăm pentru că aşa am fost invățați, alţii îl negăm pentru că mintea   respinge ceva ce nu are capacitaea să înţeleagă.

                   Citind fraza din carte am reuşit să înţeleg trăirea mea. Un lucru însă nu înţeleg! De ce în unele perioade reuşim să ne menţinem pe linia de plutire, să funcţionăm în parametri acceptabili fără să simţim golul în interior iar în alte perioade el reapare cu o forţă devastatoare, răscolindu-ţi zilele şi nopţile, fiecare secundă a vieţii, fiecare respiraţie. Am reuşit într-un final să înţeleg şi asta. Cu cât mai des guşti din acel sublim al reîntregirii cu atât dorul devine mai aprig. Mi-am amintit de trăirea profundă avută în cu ceva timp în urmă în meditaţia finală la workshopul cu Rune Heivang. Acel moment în care am înţeles neputinţa noastră în a-L găsi pe Dumnezeu. Ea vine din faptul că Îl căutăm în exterior, iar El e acolo, în interiorul nostru. E imposibil sa traim separați de El. A fost momentul în care acest lucru a devenit o certitudine. Nu mai era ceva abstract, nu mai era separat de mine, eram parte din El şi El era parte din mine. Am adus, atunci, cunoaşterea mentală  la nivel de experienţă. “Am simţit” ce înseamnă “reîntregirea”. Îmi doream cu ardoare sa rămân acolo, însă a durat doar câteva minute. Ecoul a mai rămas pentru o perioadă, apoi s-a stins şi el. E în noi această imposibilitate de a păstra “starea”, am fost hărăziţi cu uitarea. În momentul în care s-a stins ecoul, locul lui a fost luat de această tristeţe pe care încerc să o alin cu lucruri pământeşti, cu surogate. Dar astea niciodată nu vor reuşi să mă ridice la nivelul acelei experienţe. După asta tânjesc!

                 Ce e de făcut? În acest moment încă nu ştiu. Eu personal încerc să fac cea ce ştiu cel mai bine: să trăiesc. Să fac surogatele să funcţioneze la un nivel care să mă aducă în posibilitatea de a funcţiona în parametri, să trăiesc viaţa cu toate cele, să tânjesc în continuare după “reîntregire”. Să las jocul cosmic în derulare, să râd să plâng, să iubesc, să alerg, să înot, să pictez, să scriu, să muncesc cu pasiune şi să caut, în continuare,eternitatea. Nu ne naştem, nu murim dar suntem într-o permanentă căutare a întregului pe care l-am pierdut la coborârea în uman. Faptul că mi-am amintit este deja un pas către acel întreg.

                                                                            Vă iubesc

Barierele ce te feresc de iubire

Am găsit azi în zorii zilei un citat de Rumi care mi-a plăcut foarte mult şi m-a atins exact la coarda sensibilă: “Sarcina ta nu este să cauţi iubirea, ci doar să cauţi şi să găseşti toate barierele pe care ţi le-ai construit singur ca să te fereşti de ea”.

În timp ce alergam, de data asta pe o pistă însorită, încercând să-mi depăşesc propriul record (am reuşit 6km, iupiiiiiiiiiiiiii nu mai am mult până la 42, hi hi hi ), mintea mea măcina acest citat. Oare aşa o fi? De un lucru sunt sigură! În ciuda faptului că nu ar trebuie să fie sarcina noastră să căutăm iubirea, de fapt asta facem toată viaţa. O căutăm prin toate cotloanele existenţei, cu îndârjire, disperare. O căutăm în toate formele ei: iubirea părinţilor noştrii, a colegilor de şcoală, a dascălilor, apoi a iubiţilor, a soţilor, soţiilor, a copiilor noştrii. Iubirea în diferitele ei forme de manifestare, iubiri ce ne ridică uneori în extaz sau ne coboară într-o agonie sfâşietoare. Este emoţia în jurul căreia gravitează toată existenţa noastră trecătoare în lumea fizică. Începând din momentul în care conştientizăm în jurul vârstei de 3 ani Eu-l,  încercăm să corespundem aşteptărilor pe care le au părinţii noştrii faţă de noi. Să fim cuminţi, să nu scrijelim pereţii, să nu ne murdărim hainele de sărbătoare, să salutăm frumos, să nu plângem, să nu râdem prea zgomotos. Pe măsură ce creştem, aşteptările devin tot mai apăsătoare: să luăm note bune la şcoală, la final de an să aducem acasă coroniţa din flori veştejite, să iubim persoane ce corespund standardelor impuse de părinţi şi apartenenţa socială, să mergem la facultate, să o şi terminăm, să ne căutăm o slujbă bănoasă şi plictisitoare. Să fim frumoşi, deştepţi, bine crescuţi, culţi, exemple într-o societate muribundă. Să ne căsătorim, să procreăm. Pe măsură ce ne străduim din răsputeri să facem toate astea pierdem esenţă: CINE suntem de fapt. 

Cu trecerea timpului îmbrăcăm măşti ce ascund sinele nostru autentic, ne transformă în marionete mişcate de mâini invizibile, tiranizați de standarde ale unor  minţi bolnave şi frustrate, de imaginile reclamelor menite să vândă fericirea la cutie. Alergăm prin viaţă asemeni unor lunatici, obsedați de case, maşini bengoase, kilograme, riduri, conturi în bancă, excursii costisitoare pe tărâmuri exotice, haine de firmă. Construim în jurul nostru un sistem de bariere ce funcţionează impecabil fără ajutorul împiegatului de mişcare şi paznicului de barieră. E un sistem bine pus la punct, uns perfect, fără nici o fisură în sistemul de scripeţi. Nici o clipă nu avem conştienta faptului că din dorinţa de a fi iubiţi nu am făcut altceva decât să ne îndepărtăm la mii de ani lumină de iubirea pe care o căutăm cu atâta îndârjire. De fiecare dată când facem efortul de a obţine iubirea cuiva creăm artificii ce ne duc în direcţia total opusă scopului.  Acest mers al racului dă naştere în inima noastră unei frici viscerale. Frica ce-mi şopteşte în permanenţă că nu sunt suficient de bun, bogat, frumos, slab, tânăr pentru a fi iubit. E un cerc vicios, e o joacă de-a cocoşul roşu. Tot jucând acest joc ajungi în final să pierzi cel mai de preţ lucru din existenţa ta: autenticitatea. Uiţi cine eşti, poate nici nu ai ştiut niciodată. Bariere invizibile te înconjoară, apeşi inconştient pe butoane mânat de frică, prins în pânza de păianjen, te zbaţi, faci eforturi supraomeneşti să controlezi scripeţii. Hăul ce se cască în sufletul tău se adânceşte tot mai mult. Îţi doreşti să fii iubit, îţi doreşti să dai iubire însă frica te paralizează. Îţi este frică să fii uman, îţi este frică să fii slab, să fii tare, să fii trist, să fii vesel, să râzi, să plângi, să cânţi sub duş, să dansezi în ploaie, să suferi, să râgâi, să faci pârţuri, să sforăi, să ai şosetele găurite, să ai cearcăne, riduri, să îmbătrâneşti. E frică care te ţine în căsnicii ratate, cea care te paralizează în faţa perspectivei unei noi relaţii. De ce? Pentru că tu ştii! Nu eşti TU acea persoană ce joacă rolurile. Eşti înspăimântat la gândul, că cel de lângă tine ar putea întrezări adevăratul tău Sine şi asta l-ar putea determina să nu te mai iubească.

 Soluţia? E simplu. Identifică barierele şi coboară-le pe toate rând pe rând. Îţi promit că vei deveni mult mai “iubibil” atunci când te dai pe tine, când  vorbești  cu  vocea ta “adevărată”, când ai curajul să lași să se întrevadă că poţi fi slab şi fricos. Frica se va evapora de la sine pentru că nu mai ai nimic de ascuns şi te relaxezi. Cel mai miraculos e că începe să-ţi placă pe zi ce trece tot mai mult de tine. În fiecare zi rămâi surprins de potenţialul tău şi te întrebi: mă frate, dar unde am stat ascuns până acum? E momentul în care feţele zâmbitoare se înmulţesc în jurul tău, nu mai îţi este frică de îmbrăţişări şi de cele două cuvinte cu putere magică: te iubesc.

                                                                VĂ IUBESC!

Ploaia ce curață tristețile

M-am trezit cu o mare tristețe în suflet ieri dimineața. Aparent fără nici un motiv, doar tocmai se încheiase weekend-ul „devoratorilor de râs în hohote la orice oră din zi și noapte”. Atunci de ce mama naibii mă simt de parcă aș fi dormit cu picioarele strânse într-un suport de periuță de dinți? Se presupunea că ar trebui să fiu fericită, petrecusem un sfârşit de săptămână „mirobolant”, încă auzeam în ureche ecoul lui “ma biche”, “omul” se încadrat în cavalcada “așteptărilor” mele, s-a adeverit că nu e un “midget” nici filfizon după cum părea la prima vedere. Orice om normal la cap trebuia să se simtă asemeni unui şarpe boa, după ce a reuşit cu eforturi substanţiale să înghită viţelul vecinului şi acum nu are altceva de făcut decât să stea vreo 3 săptămâni cu burta la soare, să dea voie naturii să-şi urmeze cursul. Că doar avea în burtă de digerat un viţel de câteva sute de kilograme.
 Dar nu eu ! Cum să mă dezic de natura mea masochistă, să renunţ la suferinţele tânărului Werther? Era obligatoriu să găsesc un motiv de tristeţe, de suferinţă patetică, ceva ce să-mi sfâşie sufletul, că doar aşa îi şade bine unei tragediene.  Am început să sap în tenebrele minţii mele să găsesc sursa din care reuşeam să îmi trag seva tristetii. În prima fază mi-am amintit că în marea mea mărinimie, îl învitasem pe „vecinul”, nou strămutat de pe meleagurile Olteniei în frumoasă noastră urbe, să mă însoţească la “ora de înot matinală”. Nimic rău până aici. Totul a decurs civilizat până la ieşire, când într-o fericire nemărginită mi-a împărtăşit bucuria lui: a reuşit “să-i fenteze pe ăştia de la bazin”, nu i-au perforat abonamentul. Trebuie să recunosc că pe moment am văzut stele verzi de indignare. M-am răcorit însă repede, că doar nu e problema mea cine pe cine fentează şi ce orgasme intelectuale i se trag de aici.
Săpam mai departe cu sârguinţă în grădina materiei cenuşii şi mi-am amintit de cealaltă întâlnire pe care am avut-o ieri,  în care am plâns “lacrimi de curcubeu”. În ultima vreme îmi tot amintesc de versurile lui Borges, în care zice ceva de genul: în faţa unui mormânt nu are rost să mai spui că iubeşti. M-au impresionat atât de puternic încât luasem hotărârea ca să nu mai las niciodată aceste cuvinte nerostite. Dacă simt că iubesc pe cineva să o spun cu voce tare nu doar în gând. Am pierdut deja un om drag în viaţa asta căruia nu am reuşit să-i spun aceste cuvinte cât a fost în viaţa. Le-am rostit în faţă sicriului şi m-am simţit atât de goală în suflet. Au trecut de atunci trei ani, eu încă tot nu am reuşit să mă iert pentru că l-am lăsat să plece fără să fie pentru el o certitudine faptul că îl iubeam. Vreau să clarific un lucru înainte de a da loc la neînţelegeri. Nu vorbesc despre Eros! Vorbesc despre Agape! Vorbesc despre “iubirea îndelung răbdătoare” din epistola lui Pavel.
 Acum să mă întorc la obiectul suferinţei mele. Am rostit în acea seară cuvintele ce ne este atât de greu să le rostim. Am spus unui prieten drag “te iubesc” din toată inima. Iar el a înţeles cea ce nu era cazul să înţeleagă. Şi m-a durut al naibii răspunsul lui. Oare asta înseamnă că totuşi nu-l iubesc suficient? Iubirea nu ar trebui să doară că doar “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.” (Corinteni).
  M-am trufit oare cu dragostea mea? De ce m-am trezit tristă? Nu aşteptam nimic în schimb, nu ceream nimic! De ce m-am simţit rănită că doar nici măcar nu m-am supărat pe el. Nu am nici un răspuns valid la toate aceste întrebări. Ştiu însă un singur lucru: nu-mi pare rău că am făcut-o. O voi face  din nou de cate ori voi simți nevoia, cu  riscul de a  mă simți rănită din nou. Cauzele supărărilor mele se află în interiorul meu, mi le asum. Poate într-o bună zi voi afla şi cauza suferinţei. Iar dacă nu îmi este dat să aflu , e bine şi aşa.

Azi dimineaţa m-am trezit tot tristă. Ploua mărunt, mocăneşte. În ciuda ploii am plecat la alergat. Am aflat azi un lucru interesant despre ploaie. Dacă nu ai bani de numărat, copii de făcut cand ploua, poţi să o foloseşti într-un scop mult mai nobil: să-ţi spele tristeţea. Am lăsat-o să-mi curgă pe faţă, prin păr, pe haine şi ea m-a curăţat. Mi-am regăsit seninătatea şi smerenia de a accepta cea ce nu pot schimba.