Cioburile unei vaze Ming

Mda, numai cât mă lăudasem pe blog, cu o zi înainte că totul este bine aşa cum este. Că am fost binecuvântată cu harul de a înţelege, că nimic din existenţa mea nu poate fi schimbat. Se aşternuse pacea după lupte lungi cu mintea mea egotică. Am avut senzaţia că am ajuns la staţia terminus, că sunt în sfârşit acasă.Am putut să las în urmă tristeţile, frământările, gândurile ce îmi măcinau creierul ziua şi noaptea. A durat însă o singură zi. Nu trecuseră 24 de ore de când afirmasem că nu-mi pasă ce aduce ziua de mâine, pentru că e bine aşa cum este. Și boooooooommmmmm!!!!!!!!

Se pare că Universului nu-i plac oamenii trufaşi. Şi-a râs în barbă în surdină şi a zis : IA DE AICI, CĂ MAI AVEM PENTRU TINE! Mai avem lecţii multe, ecuaţii de rezolvat. Cu multe necunoscute. Pentru că ştim: nu ai fost bună la matematică. Nu ai decât să înveţi. Să faci slalom printre emoţii, sentimente, gânduri, trăiri, amintiri, reamintiri, cuvinte, x-uri, y-uri. Desfă ecuaţia în bucăţele mici, caută să înţelegi rostul fiecărei necunoscute, aranjează-le la locul lor, desluşeşte jocul, să poţi ridica următoarea  barieră. Ca să poţi păşi mai departe către următoarea lecţie.

Marele meu avantaj în acest moment este, că: acum ştiu. Totul este un joc imens. Că eu sunt un jucător. Mă credeam Regina, iar Universul a venit să-mi arate că nu am reuşit să depăşesc statutul pionului şi m-a aruncat la loc, în linia întâi. Pe câmpul de bătălie, ca să-mi răsune surle şi trâmbiţe în urechi, ca să scot sabia ruginită din teacă, să o şterg de pânze de păianjeni şi să mă avânt din nou în lupta cu mine însumi.

Ştiu că lecţiile se învaţă din interacţiunea cu ceilalţi pioni. În ultima vreme nu apuci bine să termini o lecţie, că ţi se serveşte instant următoarea. Lecţiile sunt tot mai condensate, tot mai subtile, tot mai rafinate şi mai greu de desluşit. Sunt timpuri în care e nevoie să ne rezolvăm cu elegantă, ultimele rămăşiţe din balastul ce zace la fundul apei. Trăiesc senzaţia că mă apropii cu repeziciune de ultimele examene înainte de licenţă vieţii mele. Sau o fi şi asta doar o născocire a imaginaţiei mele. Eu resimt la modul ăsta, din cauza dificultăţii temelor de casă.

 Dar să revin la început. Nu trecuseră 24 de ore de când am apăsat butonul de postare şi lecţia era deja în bătătură. Iată-mă din nou stând pe covorul din baie (de data asta era nevoie de răcoare multă), dându-i muci într-o furtună de emoţii, imagini ciudate, venite de undeva din timpuri imemoriale. Amintirea unor ochi gri, translucizi privindu-mă dintr-o dintr-o altă dimensiune, mă fărâmiţa în bucăţi. M-am spart ca o vază chinezească din epoca Ming, au rămas cioburile împrăştiate pe gresia din baie. Eu priveam la ele rezemată de cada de baie şi mi-am urat „Welcome back to the real life!”. N-ai decât să aduni cioburile, bucată cu bucată, să le găseşti locul la fiecare în speranţa că vei înţelege lecţia. Lecţia unui Soare conjunct cu un alt Soare, lecţia desăvârşirii sinelui prin transcenderea egoului. Trecând prin iubirea fără ataşamente. Mdaaaa, recunosc că am înţeles TOT (mulţumesc Adina, oracolul cititor in astre de la Bran). Ţin să menţionez, pentru cei ce nu mă cunosc personal,că asta cu înţelesul este o mare ironie.

 Ochii însă au rămas să mă privească. De undeva adânc, din interior. De fiecare dată când revin, un val imens de emoţie îmi stoarce lacrimi din creier. Mai iau câte un bob de strugure de pe ultimul ciorchine, aproape gol. În speranţa, că dulceaţa lor o să mă ajute să înţeleg ce trebuie să fac cu piesele de pe tablă. În ce colţişor la vieţii mele trebuie să le pun. Pentru că acum, habar nu am. Necunoscutele sunt atât de multe încât sunt rătăcită printre ele. Poate nu ar fi rău să mă înscriu la un curs de şah online. Ca să învăţ să mă feresc din a-mi da singură şah mat în 24 de ore. Sau măcar să învăţ cum se defilează pe tabla de şah cu demnitatea reginei. Pe deplin conştientă că scenariul e scris cu mult timp înainte, planificat în cel mai mic amănunt şi oricât aş fi încercat să driblez pionul negru tot aş fi dat nas în nas cu el.

 Iar dacă nu reuşesc toate astea, voi cobora la farmacia din vecini să-mi cumpăr nişte colagen şi îl înghit. Poate data viitoare, nu mi se mai înmoaie încheieturile de la genunchi şi voi reuşi să-mi păstrez statutul de regină.Trebuie sa recunosc că sunt de vis.

                                    Vă iubesc!

foto:forums.bicycling.com

Feel like a lady!

  Sfârșitul lumii!

Neanunțat. Nici o surla, nici o trambiță. A ieșit și Mercur din retrogradare, comunicarea și-a pierdut scarțâiala, cuvintele încep să-și revină din ascunzișuri. Atăt că eu nu mai vreau nimic. Mă simt de parcă toate lămpile ar fi început să-mi fileze în același timp. Descărcările lor electrice au  bruiat toată cavalcada de gânduri ce se învălmășea, cu  înverșunare năpraznică, între circumvoluțiunile creierului meu. S-au dus naibii toate. Habar nu am unde. Nu simt nici cea mai mică nevoi de a le căuta. E bine fără ele.

Pentru că, e atăt de bine să nu mai vrei nimic. Doar să fii. Așa cum ești. Mulțumit de fiecare respir și expir.  De faptul, că ai ochii deschiși, ca să vezi pădurea de sub balcon și fumul ce se inalță din coșul casei de peste drum. Să nu te simți important, nici neimportant. Nici vinovat, nici nevinovat.Să nu te simti nici urât, nici frumos.Să nu-ți mai faci griji pentru contul din bancă. Doar să te simți. Viu. Cald. În viață. Mulțumit că nu ai picioarele prinse în suportul de ziare. Te-ai ridicat din pat și ai toate organele la locul lor. Mai puțin creierul. Pentru că în locul lui e un gol mare, nepopulat. E doar liniște și acceptare. E bine așa cum e!TOTUL!

Oare e ceva patologic în starea asta sau pur și simplu a venit sfârșitul lumii? Dacă aș descrie trăirea, stând intinsă pe patul unui psiholog, oare m-ar trimite la sectia doi, închiși? Cu siguranță. Pentru că nu e normal să-ți fie bine în lumea asta nebună de legat. În care copii mor de foame, taifunul ucide zeci de mii de oameni,  guvernanții fură pe rupte, Roșia Montana e pe cale să devină un lac de cianură, pensionarii nu au bani de medicamente. Iar eu stau în pijama în apartamentul de hotel intr-un fum de-mi pot agăța sabia pe el , scrumiera e plina până la refuz,  beau suc de fructe direct din bolul robotului de bucătărie, nu-mi iasă nimic din ce mi-am propus să fac azi , ușile de la dulapuri sunt deschise, nu stiu dacă e miercuri sau joi, ecranul de la laptop atârna pe masă, am o întindere musculara la piciorul stîng și totuși mi-e bine. CIUDAT DE BINE!

Oare cum aș putea să fac să vă dau din starea mea? Măcar căte un storp fiecaruia dintre voi. Azi! Că mâine nu știu cum va fi. Și nici nu-mi pasă. Poate nici nu va fi un măine. Who knows?  And who cares? Azi e bine! Mâine mai vedem noi. Pentru că azi chiar mă simt ca o doamnă superioară ce mi-s.

                                                     

                                     Vă iubesc

Plictiseala lui Dumnezeu....

Într-o buna zi Dumnezeu în singurătatea și marea LUI plictiseală, frământându-se să ghicească ceva să-și omoare timpul ( El care nici măcar nu are cunoștință de timpul linear) a scornit Jocul Cosmic. În infinitatea lui, s-a întruchipat in noi, miliarde  de ”umani” si ne-a aruncat pe mama Pământ să ne descurcăm, fiecare dupa puterea și întelegerea lui. Jocul e despre EU si ceilalți, trimiși aici alături de mine să-mi susțină propriul meu joc. La rândul meu sunt parte activă în filmul celorlalți, îi ajut să-și scrie regia și scenariul filmului. Apoi a făcut lumină și jocul de puzzle a început. EL , Creatorul, și-a luat libertatea de stabili regulile jocului dupa bunul lui plac. La EL, nerespectarea regulilor nu se numește trișat. Pune piesele puzzle-ului în ordinea in care vrea mușchiul LUI sacru. Iar tu, pionul, nu ai decât să fii vigilent și să cauți elementele de legatură, podurile ce crează liantul între piesele puse in jocul tău, la distanță de ani una de cealaltă.  Să-i observi pe tovarății tăi de joc, să devii conștient de lecția pe care ti-o servește fiecare pe tava lui. Unele tavi sunt de tablă ruginită, altele sunt emailate, argintate. Pe masură ce devii conștient de joc, începi să întâlnești jucătorii care poartă pe brațele lor tăvi de aur, strălucitoare, încărcate cu ” finomșaguri” spre evoluția ta. Lecții uneori greu de acceptat, de digerat, dar cu siguranță utile pentru tine, pe drumul înapoi către EL. Pentru că ăsta era scopul jocului. Să te intorci la EL.

 Însă cea mai mare farsă pe care ne-a jucat-o, a fost aceea că ne-a aruncat pe scenă inconștienți de adevărata noastră natură. A așternut voalul uitării peste mintea noastră. A lăsat  în sufletul nostru, o ușoară urmă de Dumnezeire și  liberul arbitru. În schimb ne-a cadorisit cu  mintea egotică, în care a sădit adănc GÂNDUL. Și iluzia că gândul e al nostru, e creația creierului,  organ  care ocupă cutia craniană,  consumabil pane cu, cartofi pai și salată. Și ne-a mai lăsat setea de EL. Setea de a-L cauta in toți și în toate.

E greu! Pentru că am fost învățați să-L căutăm în exterior. Nu poți găsi în afara ta, ceva  ce e adănc îngropat în ființa ta! Nicidecum nu-l vom găsi  în ceruri, stând pe un tron de aur, privind la noi cu sprâncenele încruntate, mângâindu-și barba albă. Așteptând să ne vadă  căzuți în genunchi, trimițând către EL  lacrimi cu  șiruri întregi de cereri  pe care le numim rugăciuni. Uneori, când ne amintim..

 De fapt, EL stă ascuns de noi, în locul în care a fost sigur că nu vom avea ideea să-L căutăm nicidată: în inima noastră.  Și are   răbdare până ți se desprietrește inima ca să-l poți simți. Că doar e milionar de timp. Nu se grăbește nicăieri.  Stă pitit acolo în liniște, așteptănd, ca tu să te trezești din somnul, la care te-a condamnat chiar EL.

                Magia apare în momentul în care ia măreața hotărâre de a ridica voalul de pe ochii tăi. Momentul în care în marea LUI compasiune, îți dă voi să-ți întrezărești propria ta măreție. Îti dă acces la deslușirea jocului, la înțelegerea faptului că ești parte intrinsecă dintr-un angrenaj imens, ești o rotiță  fără de care jocul nu ar funcționa. Că ești TOTUL, dar în același timp ești NIMIC. Ești ETERNITATEA dar în același timp ești și CLIPA. Că ești TU, dar în același timp ești și CELĂLALT. Iar TU, împreuna cu CELALALT  ești EL. Nu vă separă nimic. E atât de simplu.

Răsuflii ușurat cănd înțelegi toate astea. Ștergi sudoarea de pe frunte, scoți pieptul și incepi să pășești cu ușurință printre jucători.Pentru că știi.  Nimeni nu e de vină. Totul e bine așa cum este. Pentru că e doar un Joc. Inventat de Dumnezeu, într-o zi în care s-a plictisit să mai fie singur.

Ce pot sa zic?  Sunt recunoscătoare că fac parte din acest joc. Că e minunat, când începi să înțelegi regulile jocului. Și lucrul cel mai frumos pe care pot să-l fac, este să vă mulțumesc că sunteți parte din jocul meu.

                                                    Vă iubesc!

Melcul și Mercur retrograd

Ridic capul către ceas. Văleuuuuuuu... zece jumătate. Nu pot să cred! Cu greu îmi dezlipesc pijamaua de pe mine. Aia urâtă, lăbărțată, cu pete de cafea ancestrale, în care mă simt cel mai bine când mă duc la somn.  Stă lipită de piele ca si un staniol, de ciocolata topită in căldura soarelui. Ce se intamplă oare cu ilustra mea persoană? Moi, care de obicei, sunt pe pista de alergat înainte de răsăritul soarelui. Stau in pijama până în miezul zilei si joc jewels pe noua mea jucărie. Oare vine luna plină și mă transform într-un melc-codobelc, mare și lipicos? M-am uitat în oglinda dimineața, cănd mi-am pus zeama de morcov pe față. Ochii incă sunt la locul lor, nu-mi crește nici o casă peste omoplați. Am tras  chiar și draperiile să nu cumva să ajungă soarele la mine, să mă deranjeze, în a nu face nimic.Sau Doamne ferește, să mă deshidrateze în starea mea melcească.  

Ieri am avut preocupări ciudate, total necaracteristice unei doamne superioare. Am stat îngenunchiată în spațiosul meu living și am sters fiecare centimetru de podea, cu servetele umede ”multi surface” de la Lidl. Am ras cu unghia de la degetul arătător fiecare pată dubioasă, lipicioasă. Apoi am adunat intre degete mizeriile, mi-a fost lene să scot matura. Mă priveam de undeva din exterior, cu un surăs ușor ironic și-mi șopteam la ureche: draga mea îți pierzi uzul rațiunii. Asta nu ești tu! Poate, azi noapte am devenit un  walk in*.Vreun suflet ce rătăcea de eoni prin pădurea Baciului, decedat  dintr-o obsesie compulsivă pentru curațat podele, mi-o fi  luat locul. Și ce dacă? În profunda și înălțătoarea  mea preocupare de a face podeaua luna și bec, nu mă interesa, că ar exista această posibilitate, ca sufletul meu să fi fost schimbat, cu unul obsedat de curățenie. Bun venit în ciudata mea lume! O să te ceri singur afară, în mai puțin de o săptămână. Nu o să-ți placă coabitarea cu mine. La prima fază de dăi muci și plângi, cu siguranță vei fugi mâncând pământul. Așa că i-am dat voie să se desfășoare in plenitudinea acelui act măreț.

Starea a continuat și azi. E un pic deranjant, dar nu insuportabil. Dacă stau bine să mă gândesc, poate fi chiar plăcut. Să rămâi în acest aer de ”just stay”, așteptând ca viața să se întâmple. Iar ea, să persiste în refuzul ei de a se întâmpla. Poate deseară, poate mâine, poate niciodată... Oricât m-aș agita cu siguranță nu voi reuși să-l scot pe Mercur din retrogradare. Într-un final, am înteles de la astrologul de serviciu, el e responsabil de acest ”dolce far niente”. Să-i fie de bine!

 Fii binevenit în viața mea Mercur retrograd. Nu mă mai deranjezi, pentru că am învățat lecția!Am rabdare până  reintrii pe făgașul tău normal.Nu mă mai agit, Îmi fac un ceai negru cu șofran și coajă de scorțișoară. Îmi pregătesc o cadă de apă cu sare de Himalaya, , aprind un băț de tămâie, îl ascult pe Prem Joshua și mă afund în apă pănă la gât. Am răbdare până te hotărăști, și-mi dai voie să revin în propria mea viața. Până atunci, vorba lui Mircea Carp: să auzim numai de bine!

Vă iubesc!

*Walk in- persoană a cărui suflet original a fost inlocuit cu alt suflet, pentru o perioadă temporară sau definitiv

foto: zoo.ro

Dalai Lama si poporul lui

  Chipuri tibetane intr-o incercare facuta de mine. Enjoy!



        https://vimeo.com/77069589

Îmi lipsești!

M-am intors de 4 zile. Viața curge aproape în făgasul ei normal. Peste zi. În aparență. Noaptea insă plec înapoi. Pe străzile din Dharamshala. Simt pietrele sub talpa pantofului, izurile străzii, umiditatea pe piele, căldura, emoția, iubirea. Privesc chipurile oamenilor, văd ochii lor migdalați, zămbetul lor etern. Învîrt moriști de rugăciune, trimit mantra spre cer: Om mani padme hum.... Aud murmurul în ureche acompaniat de sunetele ancestrale ale instrumentelor din templu. Corpul reia rezonanța goarnei, celulele încep să vibreze in ritmul tobelor. Parcă stă să explodeze totul în interiorul meu. Plutesc într-un spațiu atemporal, urcând sute de scări. În somn nu obosesc, nu mi se taie respirația. Simt moliciunea șalului mov pe umeri, răcoarea șalvarilor. Și din nou izurile Indiei. Mirosul mîncării gătite pe stradă îmi inundă nările, gura mi se umple de salivă.

Pășesc lent pe fiecare treaptă, urc către cer. Orașul rămâne în urmă. Se așterne liniștea. Rămân doar eu și cerul brazdat de steaguri de rugăciune. Vântul aduce un nou miros. Pe cel al muntelui. Miros de ieburi tămăduitoare, de zăpadă, de puritate, de locuri netulburate de prezență umană. Mâinile îmi sunt grele. E un sul de steaguri între ele. Privesc la culoarea fiecărui steag, la fiecare nume incripționat pe ele. Sunt scrise stângaci cu un pix de împrumut.  Fiecare steag în parte are un nume. Ale  acelora care au scris în inima mea, oameni care m-au atins, oameni care m-au învățat lecția iubirii. O mână invizibilă prinde primul steag. E roșu, pe el stă scris numele meu și căteva cuvinte: fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Vântul Himalayei le fură  și le ridică către cer, înălțându-le către piscuri acoperite de zăpadă. Le văd cum plutesc încrustând numele voastre în azurul cerului. V-am slobozit către cele patru zări, în infinit, în etern, în spațiul inimii mele. Sunteți și acolo și aici. Ați ramas acolo plutind intre norii albi, dar v-am adus și înapoi, cu mine..... Pentru că m-ați atins cu literele iubirii. Ele nu pot fi șterse cu nici o radieră din Univers.

Liniștea e spartă de un huruit de motor. Râmân incă o vreme între lumi. Ciulesc urechile în speranța că aud respirația ta în patul vecin. În speranța că te aud urându-mi somnoroasă bună dimineața. Te aud.... dar știu că voi bea cafeaua singură și voi privi soarele răsărind deasupra pădurii Baciului.Îmi lipsești! Mă liniștește însă gândul, că e același soare care răsare deasupra Himalayei.Te iubesc!

          

                         Vă iubesc!

Are you happy today?

A treia zi pe drumuri. Am plecat din Dharamshala luni dimineața dacă stau bine să mă gandesc, e deja a patra zi. De fapt sincer, nu mai reușesc să țin socoteala. Am senzația că mintea mea a fost resetată. Nu mai percep timpul la modul la care o făceam până acum, cuvintele curg altfel, deseori parcă nu le mai găsesc izvorul în timp ce vorbesc. Azi e prima z,i în care călătoresc singură, mintea mea a început procesul de digestie. Bineințeles, printr-o  concentrare de emoție, care s-a finalizat prin inerenta vărsare de lacrimi. Se pare că devin expertă în a da apă la șoareci. M-am împăcat cu acest gând, cu timpul reușesc să trec și de jena expunerii la oprobiul public. Cui nu-i place, să nu se uite! Cum am mai zis de nenumărate ori, asta sunt, alta nu am.

S-a mai consumat un important capitol din romanul vieții mele. Întâlnirea cu Dalai Lama (cu  cel adevarat pentru cei care au îndoieli) totodată a doua vizită in India. De fapt  Dharamshala, nu prea se încadrează în ceea ce se poate numi ”adevărata” Indie. Orașul e considerat capitala în exil a Tibetului ocupat. Aici e guvernul în exil al tibetanilor, populația majoritara în orașul de munte este la fel, tibetană, tot aici se află reședința liderului spiritual al lumii budhiste, Dalai Lama.

Mă simt obosită fizic dupa nopțile petrecute prin avioane, autobuze ce te zgalțîie pâna in măduva oaselor.  Sufletul meu e intr-o stare de haos, bulversare, parcă am fost spălată intr-o imensă mașină de spălat cosmică,  apoi stoarsă zdravăn. Nu mai am direcție, repere, parcă plutesc undeva între o lume imaginară, fără ancore in realitate, Cunosc însă un secret care îmi dă o stare de liniște. Haosul e precursorul ordinii! Știu că dupa această stare, va veni liniștea, pacea.

Cel mai acut sentiment e DORUL. M-am tot întrebat, dorul de ce? De peisaje, piscuri de munte, de străzi, de culori, de mirosuri, gustul mâncării? Nu cred! Trebuie să fie ceva mai mult de atât. Am mai fost în locuri exotice, reveneam cu o mulțumire în suflet, dar niciodată cu un dor atăt de sfășietor. Dorul cel mai puternic pe care îl putem resimți în întruchiparea fizică e DORUL DE DUMNEZEU. Doar acesta te poate măcina atât de profund.Darul amerindienilor, stipulat în constituția Statelor Unite care zice: toți oamenii sunt creați egali.... înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile..... Viață, Libertate si Fericire , parcă răsuna cu forță înzecită acum în sufletul meu. De ce m-am simțit acolo între crestele Himalayei atât de ”în viață, liberă și fericită”? Eram oare mai aproape de Dumnezeu datorită altitudinii? Cu siguranță nu, e doar o glumă.

Un lucru e cert: chiar m-am simțit acolo mai aproape de Dumnezeu. Dar de ce acolo? Întrebarea îmi stăruie în mental. Pe măsură ce autobuzul înghite kilometrii, devine obsesivă.Care a fost acel lucru ce m-a facut să-l simt pe Dumnezeu atât de adânc în ființa mea?

 La o zdruncinătură de la  gropă incasată de suspensia autobuzului, a venit și răspunsul: OAMENII. Zîmbetul , pacea din ochii lor, liniștea pe care o citeai pe chipul femeilor bătrâne când îți dădeau binețe, învărtind morișca de rugăciune. Calmul călugarilor în robe vișinii. Compasiunea ce îți invada toți porii în prezența lor. Smerenia cu care își împreunau măinile, adresându-ți salutul Namaste. Umilința femeilor tibetane cu spatele încovoiat,  cănd treceau printre pelerinii așezați pe saltelele din templu. Stoicismul lor. Toate astea vorbesc de valori ”plăcute” lui Dumnezeu. Valori pe care nu le mai regăsim în societatea noastră apuseană, decat în puținele locurile neatinse de civilizație. Valori care nu pot fi cumpărate cu bani.  Eu le-am mai întâlnit  în satul izolat din Apuseni, unde mi-am construit cabana. Însă nu cu atâta  forță, ca în Dharamshala.

OMUL sfințește locul. Oamenii aceia  îl aduc mai aproape de tine pe Dumnezeu. Ei sunt fericiți oricît de puțin ar avea. Pentru ei fericirea e lucrul cel mai important. Din cauza asta,  te întreabă când îi întâlnești: are you happy today? Esti fericit azi? Acolo nu aveai cum să le răspunzi cu negație. Pluteai in permanență intr-o stare de fericire inexplicabilă. Îți era bine, orice se Întămpla. Cel puțin eu așa m-am simțit acolo. Nerăbdarea care îmi caracterizează viața aici, acolo a dispărut ca printr-un miracol. Nevoia de a controla fiecare secundă a vieții s-a risipit în inexistența timpului linear. A fost o lecție de viață de o forță incomensurabilă. Poți să dormi în stradă și să fii fericit. Fericirea nu e legată de mărimea contului bancar, de emblema de pe mașina ta, de marca hainelor pe care le porți. Fericirea e o stare a minții, pe care o ai sau nu o ai. E ca si povestea cu femeia gravidă. Nu poți fi gravidă doar un pic. 

Știam toate astea înainte de a pleca  încolo. Acolo au devenit însă experiență pură.Trăire, împărtășire. Cele mai valoroase lecții ale jocului cosmic sunt cele pe care le aduci la nivel de trăire. Am mai trăit toate astea pe Camino de Santiago. La un alt nivel. Acolo s-au materializat in comuniune cu sinele meu individual și în comuniune cu natura. Aici dimensiunea  fost dată de comuniunea cu OMUL. Au dispărut toate barierele care ne separă în societatea vestică: limba, culoarea pielii, forma ochilor, apartenența la o religie, mărimea contului bancar, metrii pătrați locuiți. Iar atunci când barierele dispar rămâne doar IUBIREA. Iar IUBIREA este egală cu DUMNEZEU.

Asta m-a facut să mă simt acolo mai aproape de EL. Asta îmi dă dorul nemăsurat. Asta face ca India să fie o destinație atât de râvnită în toate colțurile lumii. Sentimentul, că acolo ești mai aproape de Dumnezeu.

Nici nu am ajuns încă acasă și deja îmi doresc să mă întorc în Dharamshala. Simt chemarea până în adâncul ființei. Cu siguranță voi reveni acolo, la poalele munților Himalaya. Odată ce ți-ai ostoit setea de Dumnezeu dintr-o cupă atât de darnică, vei simți mereu dorul ambroziei. Voi lăsa însă, lucrurile să curgă in matca lor. Pentru că sunt sigură că Universul va pune piesele puzzle-ului în așa fel, încât să ajung din nou la gura cupei. Am să-mi ostoiesc setea și am să-mi șterg buzele cu dosul măinii. Iar la intoarcere voi dormi din nou pe podeaua aeroportului. Sforăind, doar o oră, cum îi șade bine unei doamne superioare ce mi-s.

           Am recitit, știu.... e cam dezlânat. Azi pot doar atât pentru că sunt descompusă și oricum:

                                                  Vă iubesc!