Inteligența spirituala partea V.

                          Din cartea lui Francesc Torralba, Inteligența spirituală

Voi trece azi în revistă ultimele trei puteri ale inteligenţei spirituale. În această postare voi scrie doar despre două, urmând să fac o postare separat despre umor şi ironie.

Elaborarea idealurilor de viaţa – idealurile nu sunt ideile. Ele reprezintă expresia concretă a ceea ce omul doreşte să devină, a ceea ce îşi propune să obţină prin efort, perseverenţă şi sacrificiu. Inteligenţa spirituală oferă puterea de a făuri idealuri.. Omului nu îi este de ajuns să doarmă, să bea şi să mănânce; năzuieşte să realizeze idealuri, să facă din viaţa lui ceva frumos şi demn.

Idealurile sunt mici verigi de legătură în procesul de construire a sensului. Elaborarea lor necesită autocunoaştere adecvată, dar şi voinţa de sens. Fiecare etapă a vieţii îşi are propria mulţime de idealuri. Acestea generează mişcare, cere efort, necesită o muncă al cărei scop este transformarea lui în realitate. Odată ce un ideal a fost realizat, fiinţa umană proiectează noi idealuri de viaţă, făcând acest lucru la infinit. Fiinţa umană are nevoie să găsească un motiv pentru care să trăiască, să lupte, să-şi dăruiască puterile şi energia.

Cea mai cumplită dramă pe care o fiinţă umană o poate suferi este lipsa oricărui fel de idealuri, lipsa dorinţei de ceva; să nu năzuieşti la nimic, să te limitezi la a supravieţui şi a petrece timp degeaba, toate acestea transformă viaţa într-o reprezentare rudimentară, ce pierde orice dimensiune epică şi prin urmare orice sens.

Joan Maragall exprimă în mod lucid această capacitate de depăşire: A trăi acest impuls de a exista, căci în ceea ce există îşi găseşte rezolvarea efortul de a fi şi mai mult. Acolo unde încetează acel impuls sau se termină acest efort, acolo încetează fiinţa umană, deşi continuă aparenţa din automatism. Fiindcă efortul de viaţă îşi crează propriul ritm, iar acesta, când nu mai întâlneşte obstacolul care l-a ajustat, sau când încetează impulsul şi efortul care l-au creat pentru a-l învinge, persistă în mod automat şi deja fără suflet, oferindu-ne aparenţa vieţii şi făcându-ne să luăm drept vii lucrurile care în realitate au murit de mult.

Capacitatea de a o lua de la capăt – inteligenţa spirituală este rădăcina vieţii spirituale, dar spiritualitatea nu este religiozitatea. Viaţă spirituală reprezintă căutare, nelinişte, dorinţa de sens, drum spre necunoscut, autotranscendenta. În măsura în care fiinţa umană îşi pune întrebări referitoare la eternitate, la infinit, pregăteşte religiozitatea, dar e posibil ca religiozitatea să nu se manifeste în viaţa unei persoane.

Religiozitatea exprimă capacitatea de a o lua de la capăt care o are fiinţa umană, de a se uni cu o Fiinţă pe care o recunoaşte ca fiind diferită de ea şi cu care stabileşte o formă de comunicare. A o lua de la capăt reprezintă legătura, comunicare, recunoaştere a alterităţii. Religiozitatea nu este confesionalitatea, deoarece aceasta din urmă constă în identificarea liberă cu o credinţă religioasă şi include sentimentul de apartenenţa la o comunitate de credincioşi. Religiozitatea este cultivarea legăturii, dar nu include această identificare.

Spiritualitatea nu cere, în mod necesar legarea din nou cu o Fiinţă superioară, dar nici nu o exclude. Când fiinţa umană îşi pune întrebări despre sensul existenţei sale, se distanţează de lume şi de ea însăşi, se poate simţi susţinută de o Fiinţă care o transcende. Când trăieşti experienţa de a fi susţinută, raportată la ceva superior ei, traieste experienţa religioasă.

A fi spiritual înseamnă a pune în discuţie, cu entuziasm, sensul vieţii şi a fi deschis la răspunsuri care ne pot înfiora. Orice om care gândeşte că viaţa este un lucru serios este un om în mod intim religios - spune Jose Ortega y Gasset.

Cuvintele din vis

Am visat azi noapte, cuvinte. Nu ştiu cum poţi visa cuvinte, ştiu doar că le-am visat. Erau prezente şi se cereau să iasă. Zburau parcă în eter, pluteau asemeni unor nori, nu aveau noimă, nu le înţelegeam, dar ştiam că-s cuvinte. Voiau ceva de la mine, mă împingeau undeva, mă înconjurau, dansau un dans lin, suav, se încolăceau unele cu altele, dispăreau, reveneau. Mă încolăceau şi pe mine în dansul lor, zburam cu ele, eram uşoară, pluteam împreună în imensitate. Era asemeni unui balet cosmic, pe o scenă infinită. Nu exista acolo nimic palpabil, nimic material, totul era doar trăire şi simţire. Nu le vedeam, nu mă vedeam nici pe mine, dar ştiam că suntem acolo împreună, înlănţuiţi într-o cascadă de emoţii copleşitoare, ne învârtim, urcăm, coborâm. Ele se destrămau în litere, apoi am început să mă destram şi eu. Mă desfăceam întâi în silabe, apoi silabele se desfăceau în litere. Literele se desfăceau în molecule de emoţie şi emoţia devenea lacrimi. Picături de apă sărată, cristalină, curată, pură. Pluteau şi ele acolo în vid, alături de noi. Acum eram trei, în acel dans ireal. Mă uitam la noi de undeva de la distanţă, eram uimită de spectacolul imposibil cu protagonişti imaginari: eu, cuvintele şi lacrimile. Voiam sa le înţeleg! Cuvintele şi lacrimile. Poate si pe mine! Mă gâtuia o emoţie puternică, nodul în gât revenise, mă apăsa, mă sufoca. Priveam din nou la protagonişti. Acum îi desluşeam. Pluteau cu capul în jos: cuvintele erau răsturnate, eu cu capul aiurea, mă terminam cu o coadă de peşte şi lacrimile se desprindeau din luciul ochilor, invers. În loc să cadă se ridicau, deveneau tot mai mari, se atingeau dând naştere unei vastităţi, unui luciu de apă imens, albastru profund, dureros. Mă amestecam în el şi nu mai puteam să respir. Apa se transforma în dor, cuvintele în raze de lumină. Se scurgea viaţa din mine, gura îmi era uscată, sângele devenea gros, abia mai înainta prin vene. Îmi priveam mâinile, vedeam fiecare firişor de venă, vedeam sângele cum îşi încetineşte curgerea prin ele. Nu, nu vreau să mor – am urlat şi am tras apa în plămâni. Dar nu era apă sărată – era doar dor şi eu puteam să-l respir. Respirăm haotic, cu setea celui care a scăpat de la înec. Dorul ajungea în sânge, de acolo la celule, cuvintele mă umpleau cu lumină, mă linişteau, mă mângâiau. Am plecat capul pe umărul cuvintelor, respiraţia se liniştea, iar eu împreună cu ele. Atunci a venit şi cântecul – mie dor de tine, mie dor de noi – şi am înţeles.

Am deschis ochii – am privit la ceas. Era doar patru şi zece. M-am întors pe perna ta. Cum adică a ta?Ee a mea! Ţi-o dădusem doar cu titlu de împrumut odată, demult. Ca să dormi acolo o noapte, una singură. Acum din pernă se scurgeau cuvinte – în şoaptă la început, ca să devină apoi un urlet: nemulţumitului i se ia darul! Mă luptam cu ele, mă trânteau de pereţi, tăiau în carne vie. Nu sunt nemulţumită, îmi era doar dor. E DORUL UN PACAT? M-am întors pe perna mea. Dar era udă de picăturile oceanului. M-am ridicat ca o stafie în lumina zorilor şi am redevenit eu, aveam picioare de om, cuvintele plecaseră, a rămas doar perna udă. Şi pe perna ta, telefonul care pâlpâia sărutări de noapte bună.

Când o să vină seara,

O să las uşa deschisă

Şi-o să-l aştept

Pe cel ce-a promis c-o să vină

La-ntâlnire, în visele mele.

Otomo No Yakamochi- sec VIII

Inteligența spirituala - partea IV

Chemarea lăuntrică - Fiinţa umană este capabilă să asculte o chemare lăuntrică, să audă o voce interioară. Nimeni nu se naşte ştiind dinainte ce îi va înzestra viaţa cu sens, ce o va face valoroasă. Nimeni nu posedă, când vine pe lume o cunoaştere clară a misiunii pe care trebuie să o dezvolte de-a lungul existenţei sale. Pe măsură ce îşi dezvoltă viaţa, îşi dă seama că este chemat să facă ceva cu ea şi că el singur trebuie să descopere acel ceva, deoarece nimeni nu-l poate înlocui în această sarcină.

Doar atunci când ascultăm această voce şi încetăm a emite răspunsuri evazive, ne confruntăm cu adevăratul sens al existenţei noastre. Este un exerciţiu de ascultare.

Vocatio- în sens etimologic este chemarea care nu trebuie înţeleasă în sens strict religios. Când suntem capabili de a o auzi şi de trăi în conformitate cu ea, trăim o existenţa fericită. Trăim în conformitate cu fiinţa noastră cea mai intimă, iar această echivalenţă perfectă între viaţă exterioară şi interioară reprezintă fericirea. Nefericirea constă tocmai în necunoaşterea propriei vocaţii şi în a trăi în aşa fel încât să fii într-un permanent conflict cu ceea ce experimentezi în mod normal în fiinţa ta.

Identificare vocaţiei necesită un act de ascultare, dar mai ales o muncă continuă a inteligenţei intrapersonale şi spirituale. Doar cel care este obişnuit să se asculte pe sine însuşi şi să-şi asculte trupul şi lumea interioară, doar acela simte chemarea.

În natura unei fiinţe umane este prevăzută chemarea sa, vocaţia şi profesia sa; cu alte cuvinte, activitatea, munca spre care este orientată în străfundul sufletului. Când trăim identificându-ne cu misiunea noastră, experimentăm entuziasmul de a trăi. Nu trăim necăjiţi, aşteptând scurtul moment de odihnă pentru a ne eliberea de anevoioasă viaţa cotidiană. Ne îndeplinim sarcinile din obligaţie, conform legii imperative sau pentru a ne rezolva necesităţile primare. Le realizăm, deoarece la mijloc se află vocaţia noastră, misiunea noastră în lume; deoarece simţim că trebuie să le realizăm, fiindcă, îndeplinindu-le, ne simţim pe deplin satisfăcuţi.

Artistul care pictează din vocaţie nu o face din cauza constrângerilor externe şi interne; nici pentru a se avea bine cu cineva sau pentru a-şi crea un nume în istorie. Pictează pentru că mama natură lui i-o cere, pentru că nu poate să facă altceva în afară de a picta, pentru că în timp ce pictează, viaţa lui devine unică, pentru că în timp ce este concentrat asupra lucrării sale, se entuziasmează pe deplin de ceea ce face, simte că viaţa lui are sens. Acelaşi lucru se întâmplă şi învăţătorului care predă impulsionat de vocea interioară, filozofului care gândeşte sau scriitorului care scrie.

Cuvântul entuziasm provine din greacă şi înseamnă a avea un zeu înăuntrul tău. Doar persoanele entuziaste pot rezolva problemele care apar. Entuziasmul este o calitate care construieşte sau care se dezvoltă. Persoana entuziastă crede în capacitatea ei de a transforma lucrurile, crede în ea însăşi, în ceilalţi, în puterea pe care o are de a transforma lumea în propria ei realitate. Este îmboldită să acţioneze în lume, să o transforme, împinsă de forţă şi de certitudinea acţiunilor sale.

Există un singur mod de a fi o persoană entuziastă: acţionând în mod entuziasmat. Persoană care trăieşte în conformitate cu chemarea interioară îşi trăieşte viaţa intens, numără fiecare secundă a existenţei sale, pentru ca fiecare clipă este o ocazie de a-şi îndeplini vocaţia

Dacă ar trebui să aşteptăm şi să dispunem mai întâi de condiţiile ideale pentru ca apoi să ne entuziasmăm, niciodată nu ne vom entuziasma de nimic, deoarece mereu vor fi motive pentru a nu ne entuziasma. Nu lucrurile care merg bine sunt cele care aduc entuziasmul ci entuziasmul este cel care ne face să realizăm bine lucrurile.

Există persoane care aşteaptă să se îmbunătăţească condiţiile, să vină succesul, să se îmbunătăţească locul de muncă, relaţia de cuplu sau de familie şi apoi se entuziasmează. În acest mod nu se vor entuziasma niciodată. Dacă noi credem că este imposibil să ne entuziasmăm de condiţiile actuale în care ni se cuvine să trăim, cel mai probabil este faptul că nu vom ieşi niciodată din această situaţie.

Vocaţia este rădăcina entuziasmului., cea ce face din viaţă o aventură care merită să fie trăită, o călătorie captivantă despre care nu ştim cum, nici când se va termina. Cine îşi trăieşte viaţa cu sens, cine, după ce exercită discernământul datorită inteligenţei, face din viaţa sa un proiect personal şi singular, îşi trăieşte cu entuziasm existenţa. Asta nu însemnă că nu trăieşte decepţii şi obstacole de tot felul, dar în timp ce înţelege că ceea ce face are sens, nu-i lipseşte entuziasmul.

Inteligența spirituala - partea III.

 Continuăm cu puterile inteligentei spirituale:

Căutarea unei înţelepciuni – fiinţei umane nu îi sunt suficiente cunoştinţele ştiinţifice, matematice şi logice pentru a trăi o viaţă cu sens pentru că în ele nu găseşte raţiunea care înzestrează cu semnificaţie existenta sa personală. Inteligența spirituală permite elaborarea unei sinteze globale a lumii şi găsirea locului pe care îl ocupă eul în ea, capacitatea de a-i întelege pe ceilalţi şi de a capta sentimentele şi gândurile celorlalţi.

Ştiinţele clarifică fiziologia lumii, dar nu răspund la întrebarea referitoare la cum să trăim şi cu atât mai puţin la întrebarea despre sensul existenţei. Doar inteligenta spirituală oferă capacitatea de a crea o viziune globală asupra lumii, o viziune cosmică. Pentru elaborarea ei trebuie să includem contribuţiile ştiinţei şi ale propriei noastre experienţe, dar e nevoie să realizăm o sinteză care să transceada posibilităţile inteligenţei logico - matematice. Nu este suficient să cunoaştem concretul, nici să ne satisfacem setea de cunoaştere, deoarece meticuloasa înţelegere a uneia din piesele puzzle-ului nu explică rolul nostru în acest mare puzzle şi de ce am fost vârâţi în ea. E nevoie de o viziune cosmică ca să ajungi la o formă de înţelegere, înţelepciune.

Înţelepciunea nu este o ştiinţă oarecare. Se referă la ceea ce este esenţial, la cauzele şi scopurile fundamentale ale existenţei. Ea necesită o capacitate de distanţare la fel ca şi libertatea. Ea nu constă numai în a cunoaşte ci în capacitatea de a folosi ştiinţa. Înţeleptul ştie să savureze lucrurile, de la cele vitale până la cele mai insignifiante. Înţelepciunea transcede cunoaşterea intelectuală şi tehnologică, precum şi erudiţia, pentru că provine din viaţă, din învăţătura pe care o dobândim prin simplul fapt că trăim. Ea ne permite înţelegerea fundamentelor fiinţei umane cu capacitata ei de a iubi, cu puterea ei de a suferi, cu dorinţa ei de mântuire.

Sentimentul de apartenenţa la Întreg – Dezvoltarea inteligenţei spirituale oferă capacitatea de a fi conştienţi de relaţia intimă a întregului cu întregul, de profundă interconexiune dintre fiinţele cosmosului, capacitatea de a se înţelege pe sine ca pe o entitate care face parte din marele Întreg.

Acest sentiment de apartenenţă permite transcenderea gândului tribal, închiderea în propriul mediu local sau cultural. Distanţarea este condiţia care face posibilă această simţire, dezvoltarea a ceea ce se numeşte conştiinţă cosmică sau de legătură. Constă în a simţi că faci parte din aceeaşi unitate ca toţi ceilalţi, cu toate fiinţele umane sau neumane. Acest simţământ te eliberează din închisoare ego-ului, înlătura frontierele între cea ce sunt şi cea ce mă desparte de lume.

Inteligenţa spirituală ne face apţi pentru a putea transcede orice formă de provincialism, de discriminare, de elitism sau de sectarism. Ne permite să intuim dincolo de diferenţe, de deosebirile de gen, de volum, de cantitate, de proporţie, de inteligenţă, de rezistenţă. Ne oferă capacitatea de a trece peste bariera care mă desparte pe mine de tine, pe noi de ei şi de cea ce ne înconjoară; face să apară o concepţie a vieţii care departe de a închide fiinţa umană în ea însăşi, o face receptivă, o descentrează spre ceilalţi. Dintr-o perspectivă exterioară, toţi suntem diferiţi şi fiecare este o singularitate autonomă în lume, dar dincolo de aceste diferenţe, există un punct de întâlnire comun care este fragilitatea.

Cu toţii suntem la fel de expuşi suferinţei, eşecului, dezamăgirii şi morţii. Suntem fraţi în ceea ce priveşte existenţa, deoarece cu toţii suntem la fel de vulnerabili şi acest lucru ne uneşte şi ne apropie foarte mult.

Învingerea dualităţii – este ştergerea liniei de frontieră care, în ochii raţiunii, desparte definitiv o fiinţă de altă fiinţă. Intuirea non-dualitatii reprezintă un nivel de experienţă superior sentimentului de apartenenţa la Întreg. Acest sentiment de unitate, de desfiinţare a liniei despărţitoare este baza a ceea ce se numeşte experientă mistica . Mistica nu este patrimoniul unei religii. Experienţa de coeziune profundă cu Fiinţa nu are loc numai în minţile religioase, ci se experimentează şi pe plan laic. Experienţa mistică este descrisă de multe ori în legătură cu contopirea spirituală cu Persoana iubită. În această contopire nu mai exist eu despărţit de tine, nici tu pus faţă în faţă cu mine. Există doar o trăire deplină, o intimă contopire, la fel ca picătura care se dizolvă în ocean.

Puterea simbolicului – fiinţa umană este capabilă de a transcede lumea naturală şi de a se transcede pe ea însăşi. Transformă obiectele naturale şi pe cele pe care ea însăşi le crează în realităţi simbolice, în instrumente care comunică ceva ce este dincolo de ele. Când pătrundem sensul unui simbol, se trezeşte în noi experienţă care transcede trăirile primare. Simbolul ne face să gândim, face ca persoană să zboare dincolo de mediul ei înconjurător, de enclava ei istorică şi culturală. Viaţa spirituală se hrăneşte cu simboluri şi se exprimă cu ajutorul acestora.

Fiinţa umană nu doar produce şi consumă simbolurile; are nevoie de ele ca să trăiască, ca să se stabilească în lume, ca să dea semnificaţie şi sens existenţei sale, ca să comunice cu cele mai profunde sentimente şi gânduri

SMS mon amour!

Sms-ul este miracolul telefoniei mobile in opinia mea. Doamne, cât îl iubesc! Cel care l-a inventat, ar trebui să primeasca premiul Nobel pentru inteligenţă emotională. De foarte multe ori în viaţă, am fost deosebit de recunoscătoare, pentru acest mic artificiu salvator. Ne scuteşte de atâtea belele, ne scoate din rahat de nenumărate ori, ne poate da chiar stări preorgasmice. Îl poţi folosi oricând, oriunde, cu oricine, in nenumărate scopuri, locuri, împrejurări, condiţii.Îl poţi tasta în locurile cele mai ciudate: la piaţă, în supermarket, la volan, stând la stopuri, pe WC (marele avantaj faţă de convorbirea telefonică e că nu se aude când tragi apa), în şedinţe, la serviciu, în vană, la cinematograf, în timp ce faci sport, la şcoală în timpul orelor, în pat, chiar în timp ce faci dragoste. Poţi să minţi ce vrea muşchiul tău, că nu se aude sunetul de background. Putem spune că el a devenit un accesoriu aproape de nelipsit din viaţa noastră. Nici nu-mi imaginez cum am putea supravieţui fără el. E forma supremă de comunicare in  secolul XXI. 

Să vedem, câte feluri de sms-uri cunosc eu!

Sms-ul profesional: eu îl folosesc ca formă de răspuns cand  sunt apelată de  numere necunoscute şi mă aflu în situaţia în care nu pot să răspund. El este protocolar, impersonal, rece. E forma care nu-mi cere nici un efort în a-l scrie, nu-mi solicită creativitatea, imaginaţia. Mai problematic e, când uit să memorez câte un număr, ce s-ar cere să fie în vântrele telefonului meu şi trimit acelaşi sms impersonal, care ar avea nevoie de un strop de caldura.  Când reapelez persoană respectivă, nu ştiu cum s-o scald. E forma pe care o iubesc cel mai puţin.

Sms-ul buclucaş: ăsta e cel care nu ar trebui să rămână în telefonul omului sau al oamei. E sms-ul care poate strica căsnicii. El poate lua diverse forme: te iubesc, mi-e dor de tine, te-am aşteptat aseară, te doresc şi alte asemenea baliverne. În mod normal ele sunt total nevinovate, dacă eşti un celibatar convins. Problema apare in momentul în care, acasă, te aşteaptă un soţ sau o soaţă curioasă, care abia aşteaptă să te duci la baie, ca să poată cotrobăi prin memoria telefonului, cu nobilul scop de a te prinde cu mâţa în sac.( trebuie sa recunosc, cu o mare si profunda tristețe in suflet, că de obicei e o munca total  feminină). El poate arata astfel:

                    Linear srl: te-am aşteptat până târziu aseară.

                   Tu: zgripţuroaica m-a scos la plimbare în parc cu câinele. Sorry.

 Dacă l-a găsit, e vai de capul tau. Vor coborâ peste tine toate sudalmele posibile din lumea materialo-duala, toate injuriile pe care le are perechea ta în bagajul  lexical. E momentul penibil în care nu mai poţi să o scalzi sub nici o formă. Poate deveni  un  motiv de divorţ foarte serios. Adică, pe scurt: ai pus-o! Aşa că, la astea vigilenţă maximă! Nu uitaţi niciodată să le ştergeţi!

Sms-ul de plictiseală: e cel mai simplu: ce faci? E cel care rămâne adesea fără răspuns. Dar nici tu nu te superi, că doar nu aveai nimic important de comunicat, doar încercai să-ţi omori plictisul in timp ce  stăteai la coadă la poştă, bateai apa in piuă într-o sală de aşteptare anostă, în gară sau aeroport.

Sms-ul de sărbători – cel care încălzeşte liniile telefonice până la refuz. A devenit chiar o industrie în lumea virtuală. Sms-uri prefabricate, luate de pe internet cu urări standardizate, bune de trimis la toată listă. Mai trist e când primeşti de la prietenii buni asemenea texte cu semnătură Dr. X sau familia Popescu. Te face să te simţi băgat la grămadă, neimportant. Atenţie! - poate strica prietenii.

Sms-ul din străinătate – ăsta salvează buzunarele.

Sms-ul de scuză - ajung în 5 minute, iar tu eşti încă la jumătate de oră distanţă de locul faptei.

Sms-ul de reproş – e magic cât uşor te poţi ascunde în spatele lui. Ai curaj să scrii cuvinte pe care nu ai putea să le rosteşti niciodată face to face. Te salvează din cele mai frustrante situaţii. Poţi să-l scrii cu curaj, nu trebuie să-l priveşti în ochi pe cel care îl primeşte. De obicei rămâne fără răspuns.

Sms-ul de despărţire - hm... ăsta e probabil cel mai grav: Draga mea (dragul meu), mi-am dat seama că între noi există o mare nepotrivire de caracter. Adio! Trist dar util. Poate sfâşia inimi.

Sms-ul greşeală – îl primeşti şi nu înţelegi nimic. Cine naiba e ăsta cu care trebuia să mă întâlnesc? Oare îmi pierd minţile, am un debut de Alzheimer? Apoi vine următorul: scuze, am greşit numărul şi răsufli uşurat.

Sms-ul fără rost – trimis mamei, care habar nu are să umble cu telefonul mobil. De câte ori primeşte câte un sms de la firma de telefonie mobilă, mă sună să mă întrebe dacă am sunat-o, pentru că telefonul ei scoate sunete. Degeaba îi explic că e un sms, nu pricepe.

Sms-ul cu iubi – ei aici lucrurile se complică. Acest sms poate deveni un şir interminabil de bipuri,  dulcegării, curcubeu de cuvinte, emoticoane, declaraţii, glume, prostioare, lucruri serioase, neserioase, alinturi. Se poate transforma dintr-un bip intermitent, într-unul permanent, prin buzunare, poşete. Nu ţine cont de vârstă. Poate provocă disperare în rândul părinţilor când sunt scrise de copii, a copiilor când sunt scrise de părinţi (ai mei fac semnul de ” puke”, in traducere libera isi baga degetul in gât), prietenilor, vecinilor, colegilor de şcoală, de serviciu şi altor categorii de oameni care sunt în preajma ta când dai în” nebuneala de sms”. Ţie însă nici că-ţi pasă. Chiar nu are nici un fel de importanţă unde te prinde flama. Poţi scrie sms-uri din locuri inimaginabile: la casă in supermarket, la volan, la jogging, amestecând în oală, făcând dus, la restaurant în timp ce-ţi asculţi interlocutorul, etc. Eu personal nu am reuşit să scriu încă în bazinul de înot, în rest le-am încercat pe toate. ATENŢIE! Dă dependentă şi stări preorgasmice.

Sex sms-ul sau sms-ul de sex – numiţi-l cum vreţi voi. Ei, am ajuns şi la forma cea mai sofisticată de sms. Aşa cum există real sex, cyber sex, phone sex, skype sex, mess sex, voyer sex, auto sex (neologism pentru atât de dispreţuitul cuvânt masturbare) există şi sms sex. Este cea mai rafinată formă de sex virtula, aproape că egalează sexul extatic transfigurator. Cere o mare imaginaţie şi dăruire, un simţ al umorului dezvoltat, o capacitate de vizualizare ieşită din comun, puteri paranormale. Compatibilitatea sexuală trebuie să fie maximă. Înainte de a vă apuca să scrieţi, verificaţi neapărat compatibilitatea astrologică, bioritmul relaţional, fizic, intuitiv, emoţional, secundar, extra, I-Ching, poziţia lui Marte şi Venus, perioada fertilă, fazele lunii, compatibilitatea numerologica, consultaţi cărţile de Tarot, puteţi face un test Luscher, o puteţi consulta chiar şi pe mama Omida. Dacă toate funcţionează la putere maximă puteţi da start. S-ar putea chiar să reuşiţi. Vă doresc mult succes!

Ps. Dacă aveţi asemenea mesaje în telefon cereţi prin testament, ca telefonul mobil să fie îngropat odată cu voi.

Atâtea forme am reuşit eu să identific. Dacă cunoaşteţi voi şi alte forme, vă rog aveţi curaj, lăsaţi comentarii.

Vă iubesc

Despre conceptul de inteligență spirituală

Inteligenţa spirituală partea II

 Spicuiri din Inteligenţa spirituală a lui Francesc Torralba

Azi voi trece mai departe la celelalte puteri ale inteligenţei spirituale. Voi începe cu:

Uimirea: una este să exişti, altceva, foarte diferit, este să-ţi dai seama că exişti. Una este să priveşti realitatea, alta e să te minunezi de ea. Uimirea necesită o oprire în timp, o viziune de ansamblu care este legată de surprindere şi are nevoie de distanţa fizică. Distanţarea trezeşte admiraţia şi din ea se iveşte surpriză de a exista. În momentul în care conştientizezi ăsta începe o călătorie care nu ştii unde te va duce şi nu are cale de întoarcere. Revelaţia faptului că exişti, dar există şi posibilitatea să nu exişti, transformă existenţa în lume într-un proiect. Uimirea este o putere a inteligenţei spirituale şi este mama filozofiei.

Datorită aceste uimiri lumea încetează să mă fie ceva banal, evident şi cunoscut pentru a deveni ceva profund, misterios şi enigmatic. Aceasta me stimulează voinţa de cunoaştere, curiozitatea intelectuală, spiritul de cercetare. Lumea devine ceva ce urmează să fie cunoscut.

Surpriză de a exista are efecte asupra dimensiunii emoţionale şi somatice ale persoanei. Ea devine o formă de pasiune subită asemănătoare surprinderii. Limitările care pot împiedica trăirea acestei stări sunt: inconştientă, neacceptarea condiţiilor care ne-au dat naştere şi neacceptarea existenţei celorlalte persoane aşa cum sunt ele. Fiecare vârstă ale limitările ei dar acestea pot fi depăşite prin conştientizare care poate fi marele motor către eliberare.

Autocunoaşterea: pe cărarea care ne conduce spre autocunoaştere se întâlneşte inteligenţa intrapersonală cu cea spirituală. A cultiva inteligenţa intrapersonală, este ceva absolut necesar în viaţă. Ea ne oferă capacitatea de a ne adânci în propriile emoţii, gânduri, amintiri şi speranţe, pentru a forma o imagine cu privire la ceea ce suntem cu adevărat. Ea deschide porţile către inteligenţa spirituală, pentru că întrebările care le punem în legătură cu sensul existenţei, duc spre cultivarea inteligenţei spirituale. Este calea care deschide capacitatea de a distinge personalitatea fiinţei, reprezentarea esenţei, este pasul către transcendentă, către identificarea Sinelui. Conştienta de sine ne face capabili să contemplăm lumea, iar eul liber îşi poate configura trupul şi sufletul.

Capacitatea de a aprecia: inteligenţa spirituală ne oferă capacitatea de a aprecia, de a emite judecaţi de valoare despre decizii, fapte şi neglijenţe. Această capacitate transformă fiinţă umană într-un subiect etic care luptă pentru conţinutul vieţii sale.

Fiinţa umană este capabilă să construiască o piramidă de valori și să trăiască în conformitate cu ea. Valoare este un punct pe linia orizontului şi niciodată nu se posedă, este un pol magnetic către care tindem. Este termenul de referinţă care stimulează persoană pe parcursul vieţii şi o face mai valoroasă. Astfel lumea ni se dezvăluie ca un univers de valori, unde regăsim plăcutul şi neplăcutul, nobilul şi vulgarul, frumosul şi urâtul, binele şi răul, sacrul şi profanul. Suntem capabili să intuim aceste valori şi să trăim în conformitate cu ele, ne atrag dar nu ne impulsionează, ele sunt motive într-un nou sens, necesitând o luare de poziţie a voinţei, ele vor fi relevante pentru ceea ce voi deveni eu.

Valorile sunt motivele care impulsionează fiinţă umană şi o stimulează să adopte un anumit stil de viaţă în lume, ne stimulează să explorăm teritorii necunoscute şi să realizăm mişcări surprinzătoare.

Plăcerea estetică: inteligenţa spirituală ne face apţi pentru a trăi experienţa estetică, pentru a ne delecta cu frumuseţea realităţii, pentru a recepta sublimul care există în lucruri, pentru a ne extazia de ele. Ea te face să simţi emoţia în faţa spectacolului lumii şi să te bucuri de formele fiinţelor naturii.

Artistul exprimă frumuseţea prin opera sa şi caută în permanenţă cea mai bună metodă de a obţine acest lucru. Această căutare este precedată de suferinţă, de nelinişte, dar o poate exprima în operă sa doar dacă a perceput-o în interiorul său. Frumuseţea este o experienţă care are loc în interiorul fiinţei umane şi este strâns legată de inteligenţa spirituală şi nu se poate obţine doar cu simţurile. Plăcerea estetică crează o bunăstare emoţională care iradiază spre exterior şi tonifică trupul. Trăirea urâtului generează emoţii negative precum scârbă şi dezgustul, contrăgând trupul.

Momentele în care fiinţa se contopeşte cu valoare universală a frumosului în concret sunt stări de deplinătate vitală, de adevărata fericire în lume.

Simţul misterului: misterul este prezent în toate realităţile şi în ansamblul universului. Reprezintă ceea ce este ascuns, nu se percepe cu ajutorul simturilor si nici nu se poate clarifica cu ajutorul raţiunii ştiinţifice.

Ludwig Wittgenstein scria: Nu cum este lumea, ci faptul că lumea există: acest lucru reprezintă misticul.

Trăirea misterului este mai intensă când ne proiectăm inteligenţa asupra propriei persoane aşa cum aminteşte Sfântul Augustin: M-am transformat într-o enigmă pentru mine însumi.

Misterul dăinuie pentru acela care adoptă o atitudine de uimire în faţa lumii. Îşi dă seama că natura conţine o profunzime iluminatoare de sens, având menirea de a fi descifrată. Într-o lume închisă şi izolată nu există misterul. Într-o astfel de lume totul se explică în mod mecanic, dar lumea noastră este o realitate deschisă.

 Părintele teoriei relativităţii, Albert Einstein avea un simţ al misterului foarte accentuat: Cea mai frumoasă experienţa spune el - pe care o putem avea este cea a misterului. Este vorba despre un sentiment fundamental care este cum s-ar zice leagănul artei şi al ştiinţei adevărate. Cine nu îl cunoaşte deja nu se mai poate extazia, nici minuna de nimic, am putea spune că este deja mort şi că ochiul lui este deja slăbit. Experienţa a ceea ce este pe deplin misterios - chiar dacă ar fi amestecat cu frica - este cea care a făcut posibilă naşterea religiei. Dar a şti că există ceva de nepătruns, ceva ce se manifestă în cea mai profundă raţiune şi în cea mai strălucitoare frumuseţe până într-acolo încât raţiunea noastră nu poate avea acces decât într-un mod foarte grosolan, această ştiinţă şi acest sentiment constituie adevărata religiozitate. În acest sens şi în niciun altul, sunt un om profund religios.

Va continua

Vă iubesc

Despre conceptul de inteligență spirituală

Inteligenta spirituală - partea I

Spicuiri din cartea Inteligenta spirituală a lui Francesc Torralba

Howard Gardner a elaborat în 1983 teoria inteligenţelor multiple. El identifică următoarele tipuri de inteligenţă:

- Inteligenţă lingvistică

- Inteligenţă muzicală

- Inteligenţă logico-matematică

- Inteligenţă corporală şi chinestezică

- Inteligenţă spaţială şi vizuală

- Inteligenţă intrapersonală

- Inteligenţă interpersonală

- Inteligenţă naturistă

- Inteligenţă spirituală

 Fiinţa umană nu se poate defini doar ca o fiinţă gânditoare ci în mod necesar, şi ca o fiinţă care simte, dotată cu o inimă. Gândirea şi emoţia reprezintă două dimensiuni ale realităţii umane şi sunt legate reciproc. Howard Gardner o defineşte drept capacitatea de a se situa pe sine în raport cu trăsăturile existenţiale ale condiţiei umane, ca de exemplu semnificaţia vieţii, semnificaţia morţii şi scopul final al lumii fizice şi psihologice în experienţe profunde precum dragostea pentru o altă persoană sau adâncirea într-o operă de artă.

După părerea lui Zohar şi Marshall inteligenţa spirituală întregeşte inteligenţa emoţională şi pe cea logico-raţională şi oferă capacitatea de a înfrunta şi a transcede suferinţa şi durerea şi de a crea valori - oferă abilităţi de a găsi semnificaţia şi sensul acţiunilor noastre. Persoanele înzestrate cu asemenea inteligentă sunt deschise spre diversitate, au o vădită tendinţa de a se întreba de ce şi pentru ce există lucrurile, caută răspunsuri fundamentale si sunt capabile să înfrunte greutăţile vieţii, dând dovadă de curaj. Ea permite accesul la semnificaţiile profunde. Ne oferă capacitatea de a folosi resurse spirituale care să permită rezolvarea problemelor vieţii.

Kathleen Noble precizează inteligenţa spirituală este o capacitate înnăscută dar are nevoie de o permanentă dezvoltare, ea are capacitatea de a transcede ego-ul şi de a a deschide sufletul către ceilalţi.

Frances Vaughan o defineşte ca viaţa interioară a minţii şi a spiritului şi relaţia ei cu fiinţa umană în lume. Este capacitatea de a înţelege în profunzime problemele existenţiale prin intermediul unor diferite niveluri de conştiinţă. O persoană inteligentă din punct de vedere spiritual are capacitatea de a intra în legătură cu tot cea ce există, căci e în stare să intuiască elementele ce se contopesc.

Concluzionând, inteligenţa spirituală este specific omenească, ne dă capacitatea de a avea aspiraţii profunde şi intime, de a ne dori o viziune asupra vieţii şi a realităţii care să înglobeze, să unească, să transceadă şi să dea sens existenţei.

Viaţa spirituală este produsul inteligenţei spirituale. Fără ea fiinţa umană nu şi-ar fi pus problema deschiderii către mister, a sensului de apartenenţa la Întreg, al căutării unui sens pentru existenţă. Ea este potenţială în fiinţa umană dar are nevoie de nişte condiţii, de nişte contexte şi de o educaţie pentru a se dezvolta în mod creativ. Persoană inteligentă din punct de vedere spiritual îşi trăieşte toate relaţiile, senzaţiile, cunoştinţele şi experienţele din perspectivă spirituală.

Fiinţa umană are necesităţi primordiale de ordin spiritual definite de Simone Weil astfel: necesitatea de sens, cea de împăcare cu tine însuţi şi cu propria viaţă, cea de recunoaştere a propriei identităţi ca persoană, cea de ordine, de adevăr, cea de libertate, de înrădăcinare, cea de a ne ruga, cea simbolico-rituala şi cea de singurătate şi tăcere.

 Căutarea sensului - izvorăşte din străfundurile fiinţei, ca o necesitate primară, ca un instinct, este capacitatea fiinţei umane de a-şi pune întrebări referitoare la sensul existenţei sale. Ea dovedeşte că fiinţa umană este deschisă spre nişte realităţi şi valori care oferă vieţii sale demnitate. Sensul are legătură cu valoarea care dă justificare pentru trăirea vieţii. Pot exista trei căi în al găsi acest sens: să producem şi să facem ceva, să trăim ceva sau să iubim pe cineva şi să înfruntăm un destin inevitabil şi fatal cu o atitudine de fermitate.

Autotranscendența- este capacitatea de a răspândi eul dincolo de limitele comune ale experienţelor de viaţă şi ale celor cotidiene. Este deschiderea pe care o are fiinţa spre noi perspective. Suntem umani în măsura în care deţinem capacitatea de a ne vedea, de a ne observa şi de a uita de noi înşine, dedicându-ne unei cauze căreia să-i slujim sau unei persoane pe care să o iubim.

Iată modul în care Joan Maragall exprimă această capacitate de autotranscendența: A trăi înseamnă a-ţi dori mai mult, mereu mai mult: a-ţi dori, nu de poftă, ci datorită iluziei. Iluzia, această este semnalul vieţii; a iubi, asta este viaţa. A iubi până într-acolo încât să te poţi dedica lucrului sau fiinţei iubite. Să poţi uita de tine însuţi, asta înseamnă să fii tu însuţi; să poţi muri pentru ceva asta înseamnă să trăieşti. Cel care se gândeşte numai la el este un nimeni, este gol pe dinăuntru, cel care nu este capabil de a simţi plăcerea de a muri, înseamnă că este deja mort. Dar cel care poate să o simtă, cel care poate să uite de el însuşi, cel care poate să se dăruiască, într-un cuvânt, cel care iubeşte este viu. Şi atunci nu are sens să o pornească la drum. Iubeşte şi fă ce vrei.

Transcenderea este o mişcare de depăşire, inovaţie şi creativitate care explică dezvoltarea speciei umane, voinţa de a se dedica cauzelor care depăşesc propriile limite trupeşti.

Acelaşi Joan Margall conchide: A iubi este cauza, indiciul şi justificare vieţii. A iubi tot ce există de la Dumnezeu în jos. Adică aici nu există nici jos, nici sus: a iubi tot. A iubi tot, mai puţin cea ce înseamnă lene de a iubi, adică haosul. Fiindcă în adâncul lipsei voastre de dragoste şi al automatismului vostru care duce totul pe o cale greşită, nu există altceva în afară de lene. În cazul acesta, scuturaţi-vă de ea; faceţi un efort; doar atât, şi vă veţi fi justificat viaţa: doar schimbându-vă voi înşivă, veţi schimba lumea.

Va urma!

Vă iubesc!