Liniștea

După “nopţile albe ale  devoratorilor de hohote de râs”, orice încercare a mea de a recupera ceva din orele nedormite a fost sortită eşecului. Am reintrat în aşternuturile ce încă purtau caldura trupurilor noastre, moleculele unui erotism de o muţenie paroxistică. Îmi răsună în urechi liniştea sărutărilor, gesturilor, atingerilor. Rememoram modul în care sufletul meu tânjea după atingere, în timp ce creierul meu  încerca disperat să mă convingă de banalitatea acestui act sexual, ce se voia a fi o trăire ieşită din matca prozaicului, o promisiune a sublimului, un fruct al convingerii că vom trăi ceva rezervat doar pentru noi, cei aleşi. Mini me nu lipsea de la datorie și îmi trimitea sârguincios atenţionările obligatorii, încercând să mă menţină cu dinţii, în trecutul meu. Mă identificam, obligatoriu, cu femeia ce făcea „sex” sub forma îndeplinirii unei datorii a sufletului coborât prin jocul cosmic, în trup de femeie. O datorie resimţită uneori complet inutilă, îndeplinită cu maxilarul încleştat, într-un rictus ce mima plăcerea – un rictus ce, în mod ironic, era interpretat de partener ca  o manifestare a plăcerii sublime. 

Îmbrăcasem pe chip rictusul, luasem din nou poziţia obligatorie a maxilarelor încleştate, păstrând convingerea cu care am trăit decenii: e doar o minciună frumoasă, de fiecare dată. Promisiunea deşartă a raiului, în care ai dreptul să te abandonezi clipei, să te laşi pradă senzualităţii, să dezbraci haina obligaţiei pe care noi femeile o purtăm pe umăr, de eoni. Ne-am identificat cu ea atât de bine, încât a devenit a două noastră natură, reuşind să păcălim chiar şi cel mai abil bărbat, cu orgasmele mimate,  cu gemetele guturale, cuvintele şoptite – devenite automatisme înregistrate în satelitul scurt al  cromozomului X.  Meioza vinovată de transmitere a acestor cuvinte, de la o generaţie de femei la alta, păstrează informaţia identică, fără accidente ce ar putea produce cuvinte ce suferă de sindrom Down sau Turette. Ele se transmit cu precizia unui ceasornic elveţian, îndeplinindu-şi menirea de a stoarce sămânţa celuia pe care l-ai ales să-ţi însămânţeze uterul, cu cea mai nobilă sămânţă, spre naşterea unor urmaşi viguroşi. Minciuna proliferata din vremuri pierdute în tenebre, minciună  repetată de femeile întregului Univers – atât de des, încât a devenit un fals adevăr.

Două trupuri înlănţuite în întunecimea dimineţii de luni –  una fiind eu –  cea care aştepta cuvintele să alunece către corzile vocale, să devină sunete lascive ale teatrului absurd, pe care  l-am simţit de sute de ori, inutil şi mucegăit. Aşteptarea zadarnică a făcut să răsară un ecou ce a rămas fără răspuns. A fost doar un sunet care nu şi-a atins ţinta, nu a avut răgazul de a se transforma în ecou. S-a slobozit în neant, făcând liniştea şi mai profundă. Rictusul se dizolva asemeni picăturii de cerneală din paharul cu apă, dispărea găsindu-şi, în sfârşit, inutilitatea monstruoasă,  Hidră cu un milion de capete, ce nu mai găsea puterea să renască, otrăvită de propriul ei sânge. Încleştarea dispărea, făcând loc acalmiei ce prevestea uraganul. Liniştea a făcut să cadă toate lanţurile care mă ferecau în închisoarea minciunii odioase, ticluită cu atâta migală şi sârg, construită cărămidă cu cărămidă, la fiecare act sexual tolerat prin natura firii de femeie. Simţeam că  port eticheta senzualităţii înnăscute. O primisem în dar, la coborârea spre întrupare în lumea dualităţii, împreună cu celălalt har: acela de a aduce pe lume urmaşi sănătoşi şi viguroşi. Senzualitatea, un  dar valoros, râvnit de atâtea femei, devenise o povară a vieţii mele, o cruce pe care obosisem să o târăsc după mine, prin colbul drumului. Acum exorcizam demonii, în cel mai ciudat mod posibil, relaxând oasele craniului, slăbind presiunea ce mă făcea, aproape de fiecare dată, să scrâşnesc din dinţi în surdină. Materia cenuşie – lăcaşul milioanelor de gânduri – se relaxa, aducând în locul lor un cântec ce rezona pe o octavă superioară, făcând ca cele două trupuri înlănţuite să dispară, lăsând loc unui singur organism, ale cărui celule se contopeau în sublimul plăcerii. Dispăream încet ca fiinţă duală, deveneam una cu bărbatul ce mă înlănţuia cu braţele lui, nu mai există eu şi el, eram UNUL. O disoluţie a fiinţei cum  nu mai întâlnisem, un abandon total în care nu te mai concentrai pe aşteptarea orgasmului eliberator, pentru că totul devenea un imens orgasm cosmic. Un uragan de plăcere nepământeană, vibrând în trupurile noastre, ale căror graniţe dispăruseră, făcând loc contopirii celor două energii. Nu mai exista yin şi yang – bărbatul şi femeia s-au sublimat într-un act de iubire, transfigurând totul într-un act de uniune sacră.

 Capul meu se odihnea pe perna ce păstra încă mirosul şi căldura lui. În mintea mea răsunau strident întrebări: cine eşti, de unde ai venit, de unde te cunosc, de ce-mi eşti familiar? Întrebări fără răspuns,  de care nu mai e nevoie.

Un singur lucru contează: EŞTI! Restul e pulbere de stele.