.png)
A naibii vreme ploioasă, a naibii dietă, a naibii tristeţe, a naibii ţigări,
a naibii kilograme, a naibii dureri musculare. A naibii toate!
Parcă vine sfârşitul lumii. A fost amânat cu câteva luni. Că l-am tot aşteptat
de la primul portal deschis în octombrie, apoi în noiembrie, apoi a venit şi 21
decembrie şi tot nu ne-am înălţat nicăieri. Apoi au zis că e echinoxul, apoi
luna plină, apoi luna goală, apoi 23 august şi tot nimic. Suntem tot aici, nu
ne-am înălţat de loc, din contră. Mult trâmbiţată” înălţare” e nicăieri.
De dimineță m-am trezit cu speranța că va veni chiar azi. Aştept din clipa în clipă să coboare pleiadienii ori marţienii,
ori Kyron, ori Arhanghelul în persoană, cu un mare ozeneu şi să mă ducă undeva într-o
lume roz, unde să-mi cânte coruri de îngeri cu harpe fermecate, totul să fie o
eternă pace şi fericire, să mă întâlnesc cu Buddha, cu Isus, cu Lao Tzu, cu
Zamolxe şi alţi Mari. Să mă ţină măcar unul dintre ei la piept, să mă mângâie
pe cap şi să-mi spună că e GATA. Începând de azi nu voi mai primi”
delivery-uri” la uşa mea. Universul s-a hotărât să nu-mi mai trimită camioane întregi
de probleme existenţiale de rezolvat, că ştie, am fost cuminte şi le-am
rezolvat pe toate. Rând pe rând, câte una, încetişor. Mi-am însuşit toate lecţiile
care mi-au fost trasate, le-am băgat la cutie, le-am rumegat, le-am mestecat,
le-am înţeles, le-am conştientizat, le-am sublimat, le-am împărţit, le-am despărţit,
mi le-am asumat, mi le-am însumat. Am făcut de toate cu ele. Şi încă tot mai
sunt. Mai rămân şi pe azi,
şi pe ieri şi pe mâine. Ca să ajungă pentru o eternitate. Să fie abundenţă, să
pot da şi la prieteni şi la duşmani. Chiar şi la vecini dacă cer o porţie.
Promit că nu le dau cu împrumut. Sunt darnică, nu vreau să mi le restituie.
M-am mutat de pomană la hotel, lângă
pădurea Baciului, în speranţa că voi fi prima care află marea veste: au sosit.
Am tras cu ochiul de dis de dimineaţă, n-a aterizat ozeneul. Nu se aude nici un
cor cu voci androgine, nici o harpă. Doar sunetul maşinilor care trec neîncetat
pe sub balconul meu. Şi o voce care-mi şopteşte la urechea stângă: până să
pleci mai trebuie să te chinui. Mai avem pentru tine! Stai liniştită nu te
agita foarte tare. Azi nu e nici un sfârşit. L-ai confundat cu sevrajul
alimentar.
superb...
RăspundețiȘtergere